Publicat in: June 10, 2009, Vizualizari: 4888
"Concluziile" lui Tudor
„Raliistii” sunt un fel de casta, o fami(g)lie, in care nimeni nu scoate rufele sa le spele in strada, in care nimeni nu acuza in mod direct un adversar – exceptiile se pot numara pe degete! – in care este de preferat susotitul la coltul strazii sau pe marginea mesei, in care mazilirea prin ID-uri de forum este un fel de religie.
„Este incredibil ce s-a intamplat aici, la Iasi! Dupa ce Lucian Garbacea a percutat in copac au trecut 20 de minute pana la venirea Salvarii, care nu avea medic, ci doar asistent. Nu au putut face nimic pana cand au ajuns cei de la Descarcerare, inca 20 de minute mai tarziu. Organizatorii au o mare parte din vina pentru aceasta moarte. Am fost acolo si am vazut tot ce s-a intamplat, voi scrie asta, sa stie toata lumea care este adevarul!”
Asta mi-a spus plin de naduf un sportiv implicat in mod direct in Campionatul National de Raliuri. Am vazut pe fata lui ca nu exagera deloc, iar sentimentul de furie se amesteca cu unul evident de frustrare, ca nu avusese cum sa se implice, cum sa intervina in salvarea lui Lucian. M-am gandit in acel moment ca este absolut extraordinar ca mai exista oameni care vor sa zica lucrurilor pe nume, care vor sa spuna adevarul, care nu se sfiesc sa-i arate cu degetul pe cei care nu-si fac treaba asa cum ar fi normal si din aceasta cauza, uneori, se intampla lucruri absolut tragice.
M-am intors de la Iasi si am asteptat cateva zile, spunandu-mi ca poate persoana respectiva are nevoie de ceva timp sa se adune, sa-si puna ordine in ganduri si dupa aceea ma va cauta cu siguranta pentru a-mi da respectivul text. Dupa o saptamana mi-am luat inima in dinti si am sunat. Mi-a raspuns foarte dezinvolt si am inceput sa palavragim verzi si uscate. Pana cand nu am atacat eu subiectul direct nu a pomenit nimic de accident si de promisiunea facuta. Dupa ce i-am adus aminte de material, mi-a zis ca inca mai asteapta. „Ce?”, i-am replicat. „Sa vad cum reactioneaza si altii”. „Care altii?”, l-am intrebat nedumerit. „Pai nu stiu, altii, ca doar nu o sa fiu eu singurul care vorbeste despre asta”, mi-a raspuns. „Dar nu ziceai ca vei spune tot ce ai vazut, tot ce s-a intamplat, ca sa afle lumea exact si sa nu mai fie discutii?” „Ba da, dar acum m-am razgandit si daca o fi o sa te caut eu peste cateva zile.”
Am ramas perplex uitandu-ma fix la telefon pret de minute bune. Incercam sa-mi dau seama ce il poate face pe un om sa-si schimbe opiniile atat de radical intr-un timp atat de scurt. Ma intrebam cum e posibil ca lasitatea sa ia locul curajului si atitudinea barbateasca sa fie inlocuita de nepasare totala? M-am luptat sa aflu un raspuns logic, dar nu am reusit, pana in momentul in care am realizat ca acest comportament este, de fapt, un tipar al lumii raliurilor din Romania.
„Raliistii” sunt un fel de casta, o fami(g)lie, in care nimeni nu scoate rufele sa le spele in strada, in care nimeni nu acuza in mod direct un adversar – exceptiile se pot numara pe degete! – in care este de preferat susotitul la coltul strazii sau pe marginea mesei, in care mazilirea prin ID-uri de forum este un fel de religie. Nimeni nu misca, nimeni nu cracneste! Poate ar fi mai bine ca motto-ul neoficial al campionatului sa fie cel al mafiotilor: „cine nu vede, nu aude si nu vorbeste, traieste 100 de ani”. Pe plaiurile mioritice, am putea traduce astfel: „o mana o spala pe cealalta”, asta pana cand, in mod tragic, ambele se impreuneaza si se aseaza pe piept...
Teodor Hossu-Longin
P.S. Inutil sa va mai spun ca am mai incercat sa vorbesc cu respectivul „revolutionar”, dar nu mi-a mai raspuns la telefon.
"Concluziile" lui Tudor„Raliistii” sunt un fel de casta, o fami(g)lie, in care nimeni nu scoate rufele sa le spele in strada, in care nimeni nu acuza in mod direct un adversar – exceptiile se pot numara pe degete! – in care este de preferat susotitul la coltul strazii sau pe marginea mesei, in care mazilirea prin ID-uri de forum este un fel de religie.
„Este incredibil ce s-a intamplat aici, la Iasi! Dupa ce Lucian Garbacea a percutat in copac au trecut 20 de minute pana la venirea Salvarii, care nu avea medic, ci doar asistent. Nu au putut face nimic pana cand au ajuns cei de la Descarcerare, inca 20 de minute mai tarziu. Organizatorii au o mare parte din vina pentru aceasta moarte. Am fost acolo si am vazut tot ce s-a intamplat, voi scrie asta, sa stie toata lumea care este adevarul!”
Asta mi-a spus plin de naduf un sportiv implicat in mod direct in Campionatul National de Raliuri. Am vazut pe fata lui ca nu exagera deloc, iar sentimentul de furie se amesteca cu unul evident de frustrare, ca nu avusese cum sa se implice, cum sa intervina in salvarea lui Lucian. M-am gandit in acel moment ca este absolut extraordinar ca mai exista oameni care vor sa zica lucrurilor pe nume, care vor sa spuna adevarul, care nu se sfiesc sa-i arate cu degetul pe cei care nu-si fac treaba asa cum ar fi normal si din aceasta cauza, uneori, se intampla lucruri absolut tragice.
M-am intors de la Iasi si am asteptat cateva zile, spunandu-mi ca poate persoana respectiva are nevoie de ceva timp sa se adune, sa-si puna ordine in ganduri si dupa aceea ma va cauta cu siguranta pentru a-mi da respectivul text. Dupa o saptamana mi-am luat inima in dinti si am sunat. Mi-a raspuns foarte dezinvolt si am inceput sa palavragim verzi si uscate. Pana cand nu am atacat eu subiectul direct nu a pomenit nimic de accident si de promisiunea facuta. Dupa ce i-am adus aminte de material, mi-a zis ca inca mai asteapta. „Ce?”, i-am replicat. „Sa vad cum reactioneaza si altii”. „Care altii?”, l-am intrebat nedumerit. „Pai nu stiu, altii, ca doar nu o sa fiu eu singurul care vorbeste despre asta”, mi-a raspuns. „Dar nu ziceai ca vei spune tot ce ai vazut, tot ce s-a intamplat, ca sa afle lumea exact si sa nu mai fie discutii?” „Ba da, dar acum m-am razgandit si daca o fi o sa te caut eu peste cateva zile.”
Am ramas perplex uitandu-ma fix la telefon pret de minute bune. Incercam sa-mi dau seama ce il poate face pe un om sa-si schimbe opiniile atat de radical intr-un timp atat de scurt. Ma intrebam cum e posibil ca lasitatea sa ia locul curajului si atitudinea barbateasca sa fie inlocuita de nepasare totala? M-am luptat sa aflu un raspuns logic, dar nu am reusit, pana in momentul in care am realizat ca acest comportament este, de fapt, un tipar al lumii raliurilor din Romania.
„Raliistii” sunt un fel de casta, o fami(g)lie, in care nimeni nu scoate rufele sa le spele in strada, in care nimeni nu acuza in mod direct un adversar – exceptiile se pot numara pe degete! – in care este de preferat susotitul la coltul strazii sau pe marginea mesei, in care mazilirea prin ID-uri de forum este un fel de religie. Nimeni nu misca, nimeni nu cracneste! Poate ar fi mai bine ca motto-ul neoficial al campionatului sa fie cel al mafiotilor: „cine nu vede, nu aude si nu vorbeste, traieste 100 de ani”. Pe plaiurile mioritice, am putea traduce astfel: „o mana o spala pe cealalta”, asta pana cand, in mod tragic, ambele se impreuneaza si se aseaza pe piept...
Teodor Hossu-Longin
P.S. Inutil sa va mai spun ca am mai incercat sa vorbesc cu respectivul „revolutionar”, dar nu mi-a mai raspuns la telefon.
Parteneri:
