Publicat in: December 31, 2009, Vizualizari: 3564
Povestea continua...
“LATINUL” MARKKU
Iată cum, un sezon neînceput sub cele mai bune auspicii şi care a avut chiar un moment de derută în Grecia, când mai toate FIAT-urile au ieşut din cursă datorită unei boli ce i-a marcat copilăria-ruperea arborelui de transmisie- s-a incheiat în triumf. Şi cum pofta vine mâncând, torinezii si-au propus şi pentru anul următor acelaşi obiectiv: titlul mondial. Acum echipa era mult mai puternică, Alen fiind acompaniat cu regularitate de Rohrl, cărora li se mai adăugau “clienţii” obişnuiti.
Trebuie spus că pătrunderea în echipa peninsulară era extrem de dificilă. Ca şi rămânerea. Italienii plăteau să aibă piloţi de prima clasă dar cereau şi performanţe. Ceea ce nu se poate spune că nu au avut. Începutul s-a făcut, însă, cu un pas greşit, într-un “Monte Carlo” invadat de maşini FIAT 131 Abarth, superfavorite ale cursei. Numai că, o serie de “factori negativi”, cum eufemistic s-a exprimat Daniele Audetto, responsabilul sportiv al firmei, au transformat festivalul într-o decepţie. Dar lucrurile vor fi rapid puse în ordine la raliul Portugaliei, câştigat tot de Markku Alen. Un Alen care a rezistat în grupul FIAT până la “pensionare”, datorită unui caracter de tip latin, dar şi clasei sale sportive deosebită, de exponent de vârf al şcolii finlandeze. Un cocktail devastator. Datorită opoziţiei destul de scăzută întâmpinată din partea celorlalţi constructori, şi în special al rivalului său tradiţional, Ford, maşinile FIAT au dominat suveran un campionat al cărui titlul era deja asigurat cu mult înaintea închiderii stagiunii. Alen şi Rohrl, cu câte două succese fiecare, şi Darniche, din nou şi tot în Corsica, au fost artizanii celui de-al doilea triumf torinez. O adevărată “razzia” efectuată într-un campionat în care Markku Alen câştigă Cupa FIA, destinată piloţilor. Care puţin mai târziu se va numi “titlul mondial”. Şi pe care, din păcate, finlandezul nu-l va obţine niciodată.
KEISER-UL WALTER
Pentru 1979, FIAT nu mai manifestă acelaşi interes pentru campionat, el fiind prezent doar la întrecerile ce au influenţă asupra operaţiunilor sale comerciale. Sau acolo unde şansele sale de victorie sunt reale. Sezonul va fi modest şi singura victorie mondială a fost obţinută de acelaşi Alen, în acelaşi raliu al celor “1000 de lacuri”. În rest, doar câteva podiumuri. În schimb, 1980 va fi anul unei adevărate hegemonii, având în germanul Walter Rohrl un lider desăvârşit, care prin cele patru succese obţinute i-a adus lui FIAT al treilea titlu, dar şi lui pe cel al piloţilor. Rohrl a etalat calităţi de pilot deosebite, dar şi de strateg, făcând să se vorbească despre el ca despre unul dintre cei mai mari rallyman-i ai tururor timpurilor de până atunci.
Colaborarea italienilor ci Walter era destul de dificilă, dar era compensată de rapiditatea pe care neamţul o manifesta în orice condiţii şi în oricare împrejurări. De talentul său excepţional. La Monte Carlo, Rohrl s-a jucat pur şi simplu cu nervii lui Darniche (totuşi, Lancia Stratos!), reuşind prima victorie a unei maşini cu configuratie clasică după 20 de ani de dominaţie ale tracţiunilor sau motoarelor centrale sau spate. Triumful monegasc e urmat de un regal pe teren lusitan, pe care marele Alen a trebuit să se încline în faţa noului astru. Victoriilor din Argentina şi de la San Remo ale maşinilor FIAT 131 Abarth conduse de german, li se adaugă şi cea a lui Markku din Finlanda. Numai că această etapă fusese dizgraţios retrogradată din campionatul mărcilor în cel al piloţilor. Şi cum orice lucru are şi un sfârşit, interesul lui FIAT în câmpul raliurilor mondiale scade. Mai ales că o viziune nouă, revoluţionară, începea să-şi arate roadele: apăruse Audi Quattro şi conceptul transmlisiei integrale. Apăruse o altă lume. Era în 1981, sezon în care scuderia italiană nu are decât câteva ieşiri al rampă. Într-una din ele, eterna Portugalie, fidelul Alen îi aduce din nou victoria. Era ultima. A fost cântecul de lebădă al unei aventuri extraordinare, ale cărei dimensiuni puţini le anticipaseră la momentyul debutului acesteia. Cultura şi sportul auto erau însă, de acum, mult mai bogate.
***
FIAT 131 Abarth a fost utilizat în campionatul mondial al raliurilor între 1976 şi 1981, timp în care a obţinut 18 succese. 7 au purtat semnătura echipajului Alen-Kiwimaki, 6 lui Rohrl, asociat cu Geistdörfer, restul revenindu-le lui Darniche-Mahé, două, şi câte unul echipajelor Bacchelli-Rossetti, Salonen-Markkula şi Andruet-Delferrier.
Nicolae Cosmescu
Echippa Autorally
Explicatie foto:
4-La RAC Rally, eforturile lui Simo Lampinen, un specialist al aderenţei precare, nu au fost de niciun folos. Întrecerea făcea parte dintre “of-urile” firmei.
5-Primul triumf monegasc dintr-o impresionantă serie de patru astfel de succese, toate pe maşini diferite(!), a lui Rohrl.
6-Ultima apariţie a modelului, la raliul San Remo din 1981, cu Alen la volan. Eforturile finlandezului au fost însă în van. Lumea suferise o schimbare drastica.
Povestea continua...
“LATINUL” MARKKU Iată cum, un sezon neînceput sub cele mai bune auspicii şi care a avut chiar un moment de derută în Grecia, când mai toate FIAT-urile au ieşut din cursă datorită unei boli ce i-a marcat copilăria-ruperea arborelui de transmisie- s-a incheiat în triumf. Şi cum pofta vine mâncând, torinezii si-au propus şi pentru anul următor acelaşi obiectiv: titlul mondial. Acum echipa era mult mai puternică, Alen fiind acompaniat cu regularitate de Rohrl, cărora li se mai adăugau “clienţii” obişnuiti.
Trebuie spus că pătrunderea în echipa peninsulară era extrem de dificilă. Ca şi rămânerea. Italienii plăteau să aibă piloţi de prima clasă dar cereau şi performanţe. Ceea ce nu se poate spune că nu au avut. Începutul s-a făcut, însă, cu un pas greşit, într-un “Monte Carlo” invadat de maşini FIAT 131 Abarth, superfavorite ale cursei. Numai că, o serie de “factori negativi”, cum eufemistic s-a exprimat Daniele Audetto, responsabilul sportiv al firmei, au transformat festivalul într-o decepţie. Dar lucrurile vor fi rapid puse în ordine la raliul Portugaliei, câştigat tot de Markku Alen. Un Alen care a rezistat în grupul FIAT până la “pensionare”, datorită unui caracter de tip latin, dar şi clasei sale sportive deosebită, de exponent de vârf al şcolii finlandeze. Un cocktail devastator. Datorită opoziţiei destul de scăzută întâmpinată din partea celorlalţi constructori, şi în special al rivalului său tradiţional, Ford, maşinile FIAT au dominat suveran un campionat al cărui titlul era deja asigurat cu mult înaintea închiderii stagiunii. Alen şi Rohrl, cu câte două succese fiecare, şi Darniche, din nou şi tot în Corsica, au fost artizanii celui de-al doilea triumf torinez. O adevărată “razzia” efectuată într-un campionat în care Markku Alen câştigă Cupa FIA, destinată piloţilor. Care puţin mai târziu se va numi “titlul mondial”. Şi pe care, din păcate, finlandezul nu-l va obţine niciodată.
KEISER-UL WALTER
Pentru 1979, FIAT nu mai manifestă acelaşi interes pentru campionat, el fiind prezent doar la întrecerile ce au influenţă asupra operaţiunilor sale comerciale. Sau acolo unde şansele sale de victorie sunt reale. Sezonul va fi modest şi singura victorie mondială a fost obţinută de acelaşi Alen, în acelaşi raliu al celor “1000 de lacuri”. În rest, doar câteva podiumuri. În schimb, 1980 va fi anul unei adevărate hegemonii, având în germanul Walter Rohrl un lider desăvârşit, care prin cele patru succese obţinute i-a adus lui FIAT al treilea titlu, dar şi lui pe cel al piloţilor. Rohrl a etalat calităţi de pilot deosebite, dar şi de strateg, făcând să se vorbească despre el ca despre unul dintre cei mai mari rallyman-i ai tururor timpurilor de până atunci.
Colaborarea italienilor ci Walter era destul de dificilă, dar era compensată de rapiditatea pe care neamţul o manifesta în orice condiţii şi în oricare împrejurări. De talentul său excepţional. La Monte Carlo, Rohrl s-a jucat pur şi simplu cu nervii lui Darniche (totuşi, Lancia Stratos!), reuşind prima victorie a unei maşini cu configuratie clasică după 20 de ani de dominaţie ale tracţiunilor sau motoarelor centrale sau spate. Triumful monegasc e urmat de un regal pe teren lusitan, pe care marele Alen a trebuit să se încline în faţa noului astru. Victoriilor din Argentina şi de la San Remo ale maşinilor FIAT 131 Abarth conduse de german, li se adaugă şi cea a lui Markku din Finlanda. Numai că această etapă fusese dizgraţios retrogradată din campionatul mărcilor în cel al piloţilor. Şi cum orice lucru are şi un sfârşit, interesul lui FIAT în câmpul raliurilor mondiale scade. Mai ales că o viziune nouă, revoluţionară, începea să-şi arate roadele: apăruse Audi Quattro şi conceptul transmlisiei integrale. Apăruse o altă lume. Era în 1981, sezon în care scuderia italiană nu are decât câteva ieşiri al rampă. Într-una din ele, eterna Portugalie, fidelul Alen îi aduce din nou victoria. Era ultima. A fost cântecul de lebădă al unei aventuri extraordinare, ale cărei dimensiuni puţini le anticipaseră la momentyul debutului acesteia. Cultura şi sportul auto erau însă, de acum, mult mai bogate.
***
FIAT 131 Abarth a fost utilizat în campionatul mondial al raliurilor între 1976 şi 1981, timp în care a obţinut 18 succese. 7 au purtat semnătura echipajului Alen-Kiwimaki, 6 lui Rohrl, asociat cu Geistdörfer, restul revenindu-le lui Darniche-Mahé, două, şi câte unul echipajelor Bacchelli-Rossetti, Salonen-Markkula şi Andruet-Delferrier. Nicolae Cosmescu
Echippa Autorally
Explicatie foto:
4-La RAC Rally, eforturile lui Simo Lampinen, un specialist al aderenţei precare, nu au fost de niciun folos. Întrecerea făcea parte dintre “of-urile” firmei.
5-Primul triumf monegasc dintr-o impresionantă serie de patru astfel de succese, toate pe maşini diferite(!), a lui Rohrl.
6-Ultima apariţie a modelului, la raliul San Remo din 1981, cu Alen la volan. Eforturile finlandezului au fost însă în van. Lumea suferise o schimbare drastica.
Parteneri:
