Publicat in: January 11, 2010, Vizualizari: 1780
CARRÉ-UL LUI OVE ANDERSSON
Consacrarea odată produsă, maşinile franceze şi piloţii săi contau acum printre marii favoriţi ai curselor la care luau parte. Şi ei nu vor ezita să-şi pună o amprentă inalterabilă pe palmaresul multor raliuri.
1971 a fost anul revanşei, obţinută într-o manieră zdrobitoare, de mare campioană. Francezii au beneficiat de avantajul numărului superior de autoturisme aliniate la start, dar mai ales de prezenţa în rândurile sale a lui Ove Andersson, produs tipic al şcolii scandinave de driver-i. Suedezul a făcut adevărate minuni, depăşindu-şi subsanţial reputaţia ce-l făcuse cunoscut. Alpine Renault avea acum şi piloţii de calitate de care avea nevoie pentru triumful visat.
Andersson a dat tonul învingând în mult prizatul şi doritul raliu Monte Carlo. Superbele berlinete s-au bătut cu o ardoare extraordinară pentru supremaţie şi au reuşit de minune. Au făcut senzaţie populând prin piloţii săi cinci din primele nouă locuri ale faimoasei competiţii. Jean-Luc Thérier, acompaniat de Marcel Callewert, perimţându-şi luxul de ai succede învingătorului în ierarhia momentului. De care a fost despărţit de doar 40 de secunde, după 5500 km. de întrecere! În afara succesului monegasc, Andersson a mai obţinut încă trei victorii într-unele din cele mai spectaculoase clasice ale genului: San Remo, Alpii Austrieci, Acropole. Că în acel an Ove Andersson, deşi fără să fi avut rival, nu a devenit campion face parte din noile reguli ale jocului. A fost totuşi un sezon şoc, mai mult cu “explicaţii familiare” între membrii echipei decât cu adversarii. E drept, însă, că echipa de uzină a lui Porsche nu a mai aliniat temutele modele “911”, ci noul născut în colaborare cu VW, acel “914/6”. Care acuza încă bolile specifice copilăriei. Cât despre “dauphin-ul” francezilor din acel an, Saab, acesta nu a fost nici el o prezenţa constantă în competiţiile anului. Dar câţi din cei care privesc doar cifrele reci ale acestor “istorii fără suflet” care sunt statisticile, vor şti ce s-a întămplat atunci?
Tot cam de aceeaşi manieră a fost şi participarea echipei din Hexagon în sezonul următor. Iar când trupa oficială era prezentă, piloţii săi nu reuşeau să ajungă la finiş!? În general din motive tehnice! Onoarea, şi cele câteva puncte ce i-au permis la final clasarea pe un loc ultramodest, a fost salvată de oameni din afara acesteia. Şi nici Ove Andersson nu mai era printre ei, tentat fiind de cântecul de sirenă al celor de la Toyota. Toate însă aveau la bază o jenă financiară din care firma nu reuşeste să iasă, făcând-o să ajungă sub controlul total al lui Renault.
LES JOURS DE GLOIRE SONT ARRIVÉS
Dar toate aceste mezaventuri ale “muschetarilor” aveau un iz ceva de genul “liniştea dinaintea furtunii”. Cu siguranţă, francezii pregăteau ceva. Ca atât mai mult cu cât absorbind micuţa firmă, Renault a impus echipei de raliu un obiectiv lipsit de orice ambiguitate: atacarea titlului suprem. Al primului titlu mondial din istoria centenara a sportului auto. 1973 devenind astfel momentul zero de la care se contabilizează palmaresele mondiale.
Acel sezon a coincis în mod fericit cu apogeul excitantelor berlinete. A fost un parcurs superb, a cărui culoare predominantă a fost “bleu de France”, cu numai puţin de şase victorii ale unei echipe 100% franceză, în care cei patru “duelişti” s-au acoperit de glorie, scriind cea mai frumoasă epopee naţională a sportul auto de până atunci.
Aventura a început tot la Monte Carlo, acolo unde duc toate drumurile şi unde oricine se visează într-o zi învingător. Pentru agilele autoturisme, cursa s-a transformat într-un triumf, cu o triplă istorică, în vîrful podiumului urcându-se Jean Claude Andruet şi “Biche”, şarmanta şi nedespărţita sa navigatoare. Urmaţi de Andersson, la ultima reprezentaţie pentru “albaştrii”, avându-l în dreapta pe cvasinecunoscutul pe atunci, Jean Todt, iar pe a treia treaptă reuşind să se urce Jean Pierre Nicolas. A fost o batălie homerică, pe care Andruet a câştigat-o beneficiind de largul concurs al greşelilor adversarilor. Cu toate că la rândul său şi el pierduse două minute pentru a se extrage dintr-un ostil decor hibernal. Nimeni de la Renault nu îndrăznise să ceară atât.
A urmat un adevărat galop de sănătate, terminat în splendoare în Corsica, cu o altă triplă, în care rolul principal i-a revenit lui Nicolas, cel care până atunci nu obţinuse decât locuri de onoare. Dar în acel an de graţie, “şeful de orchestră” a fost inegalabilul Jean-Luc Thérier, zis şi “acrobatul”, care a aliniat trei jocuri cîştigătoare: Portugalia, Acropole şi San Remo, devenite adevărate trasee de casă ale echipei franceze. Şi să n-l uităm nici pe Bernard Darniche, care şi-a impus berlineta pe drumurile masacrante ale Marocului.
EFECTUL BUMERANG
Dar muţi ani de atunci, Franţa nu va mai cunoaşte o asemenea suită fabuloasă. Şi nici Alpine Renault, care din sezonul următor trece în uitare din lipsă de palmares. Modelul a fost victima Federaţiei internaţionale, ale cărei noi reglementări îl vor găsi prea...uşor, punându-l deseori în afara jocului, condamnându-l la participări sporadice. Atuul său major de până atunci, greutatea redusă, luase efect de bumerang. Magicile Alpine au suferit şi datorită politicii de marketing a noului stăpân, Renault, ce dorea o schimbare de psihilogie în favoarea produselor de serie. Thérier, Nicolas, Darniche, au fost puşi să conducă noua speranţă a firmei, R 17 Gordini. Din nefericire pentru autori, aceasta n-a fost nici pe departe sortită succesului. Dar cei trei au reuşit să învingă prima lor iubire într-o competiţie din îndepărtata Americă de Nord. Rezonantul “Press-on-Regardless Rally”. După care, în ultima etapă a anului, Turul Corsicii, o altă întrecere “de casă” a emoţionantelor berlinete, bonomul Jean Pierre Nicolas dă tot ce poate dar nu reuşeste să câştige cursa. Care revine fostului echipier, Jean Claude Andruet. La volanul unei Lancia Stratos, noua armă absolută a mondialului. O armă letală. După care, “muschetarii” şi-au continuat exodul spre alte drapele. Iar cei care le-au urmat nu au mai reuşit nicio ispravă demnă de gloriosu-i trecut.
***
În Campionatul mondial de raliuri, Alpine Renault nu a oficiat decât puţini ani. Iar succese( şase) n-a obţinut decât în primul, în care a reuşit şi singurul său titlu suprem. După care a făcut figură de maşină depăşită, “jucând” mai mult roluri episodice.
Nicolae COSMESCU
Echipa Autorally
Explicatii FOTO:
1- Raliul Marocului, 1973. Bernard Darniche a făcut vid în urma sa, punând aproape 19 minute între el şi cel clasat pe locul secund!!
2- Fără surprize. Maşina cu numărul 1 s-a clasat pe primul loc în temutul raliu Acropole din anul de graţie 1973.
3- Nu trebuie să vă mai spunem cine este autorul acrobaticei sărituri. L-aţi ghicit, desigur.
4- Cu acceleraţia la planşeu, spre titlul suprem.
CARRÉ-UL LUI OVE ANDERSSON
Consacrarea odată produsă, maşinile franceze şi piloţii săi contau acum printre marii favoriţi ai curselor la care luau parte. Şi ei nu vor ezita să-şi pună o amprentă inalterabilă pe palmaresul multor raliuri. 1971 a fost anul revanşei, obţinută într-o manieră zdrobitoare, de mare campioană. Francezii au beneficiat de avantajul numărului superior de autoturisme aliniate la start, dar mai ales de prezenţa în rândurile sale a lui Ove Andersson, produs tipic al şcolii scandinave de driver-i. Suedezul a făcut adevărate minuni, depăşindu-şi subsanţial reputaţia ce-l făcuse cunoscut. Alpine Renault avea acum şi piloţii de calitate de care avea nevoie pentru triumful visat.
Andersson a dat tonul învingând în mult prizatul şi doritul raliu Monte Carlo. Superbele berlinete s-au bătut cu o ardoare extraordinară pentru supremaţie şi au reuşit de minune. Au făcut senzaţie populând prin piloţii săi cinci din primele nouă locuri ale faimoasei competiţii. Jean-Luc Thérier, acompaniat de Marcel Callewert, perimţându-şi luxul de ai succede învingătorului în ierarhia momentului. De care a fost despărţit de doar 40 de secunde, după 5500 km. de întrecere! În afara succesului monegasc, Andersson a mai obţinut încă trei victorii într-unele din cele mai spectaculoase clasice ale genului: San Remo, Alpii Austrieci, Acropole. Că în acel an Ove Andersson, deşi fără să fi avut rival, nu a devenit campion face parte din noile reguli ale jocului. A fost totuşi un sezon şoc, mai mult cu “explicaţii familiare” între membrii echipei decât cu adversarii. E drept, însă, că echipa de uzină a lui Porsche nu a mai aliniat temutele modele “911”, ci noul născut în colaborare cu VW, acel “914/6”. Care acuza încă bolile specifice copilăriei. Cât despre “dauphin-ul” francezilor din acel an, Saab, acesta nu a fost nici el o prezenţa constantă în competiţiile anului. Dar câţi din cei care privesc doar cifrele reci ale acestor “istorii fără suflet” care sunt statisticile, vor şti ce s-a întămplat atunci?
Tot cam de aceeaşi manieră a fost şi participarea echipei din Hexagon în sezonul următor. Iar când trupa oficială era prezentă, piloţii săi nu reuşeau să ajungă la finiş!? În general din motive tehnice! Onoarea, şi cele câteva puncte ce i-au permis la final clasarea pe un loc ultramodest, a fost salvată de oameni din afara acesteia. Şi nici Ove Andersson nu mai era printre ei, tentat fiind de cântecul de sirenă al celor de la Toyota. Toate însă aveau la bază o jenă financiară din care firma nu reuşeste să iasă, făcând-o să ajungă sub controlul total al lui Renault.
LES JOURS DE GLOIRE SONT ARRIVÉS
Dar toate aceste mezaventuri ale “muschetarilor” aveau un iz ceva de genul “liniştea dinaintea furtunii”. Cu siguranţă, francezii pregăteau ceva. Ca atât mai mult cu cât absorbind micuţa firmă, Renault a impus echipei de raliu un obiectiv lipsit de orice ambiguitate: atacarea titlului suprem. Al primului titlu mondial din istoria centenara a sportului auto. 1973 devenind astfel momentul zero de la care se contabilizează palmaresele mondiale.
Acel sezon a coincis în mod fericit cu apogeul excitantelor berlinete. A fost un parcurs superb, a cărui culoare predominantă a fost “bleu de France”, cu numai puţin de şase victorii ale unei echipe 100% franceză, în care cei patru “duelişti” s-au acoperit de glorie, scriind cea mai frumoasă epopee naţională a sportul auto de până atunci.
Aventura a început tot la Monte Carlo, acolo unde duc toate drumurile şi unde oricine se visează într-o zi învingător. Pentru agilele autoturisme, cursa s-a transformat într-un triumf, cu o triplă istorică, în vîrful podiumului urcându-se Jean Claude Andruet şi “Biche”, şarmanta şi nedespărţita sa navigatoare. Urmaţi de Andersson, la ultima reprezentaţie pentru “albaştrii”, avându-l în dreapta pe cvasinecunoscutul pe atunci, Jean Todt, iar pe a treia treaptă reuşind să se urce Jean Pierre Nicolas. A fost o batălie homerică, pe care Andruet a câştigat-o beneficiind de largul concurs al greşelilor adversarilor. Cu toate că la rândul său şi el pierduse două minute pentru a se extrage dintr-un ostil decor hibernal. Nimeni de la Renault nu îndrăznise să ceară atât.
A urmat un adevărat galop de sănătate, terminat în splendoare în Corsica, cu o altă triplă, în care rolul principal i-a revenit lui Nicolas, cel care până atunci nu obţinuse decât locuri de onoare. Dar în acel an de graţie, “şeful de orchestră” a fost inegalabilul Jean-Luc Thérier, zis şi “acrobatul”, care a aliniat trei jocuri cîştigătoare: Portugalia, Acropole şi San Remo, devenite adevărate trasee de casă ale echipei franceze. Şi să n-l uităm nici pe Bernard Darniche, care şi-a impus berlineta pe drumurile masacrante ale Marocului.
EFECTUL BUMERANG
Dar muţi ani de atunci, Franţa nu va mai cunoaşte o asemenea suită fabuloasă. Şi nici Alpine Renault, care din sezonul următor trece în uitare din lipsă de palmares. Modelul a fost victima Federaţiei internaţionale, ale cărei noi reglementări îl vor găsi prea...uşor, punându-l deseori în afara jocului, condamnându-l la participări sporadice. Atuul său major de până atunci, greutatea redusă, luase efect de bumerang. Magicile Alpine au suferit şi datorită politicii de marketing a noului stăpân, Renault, ce dorea o schimbare de psihilogie în favoarea produselor de serie. Thérier, Nicolas, Darniche, au fost puşi să conducă noua speranţă a firmei, R 17 Gordini. Din nefericire pentru autori, aceasta n-a fost nici pe departe sortită succesului. Dar cei trei au reuşit să învingă prima lor iubire într-o competiţie din îndepărtata Americă de Nord. Rezonantul “Press-on-Regardless Rally”. După care, în ultima etapă a anului, Turul Corsicii, o altă întrecere “de casă” a emoţionantelor berlinete, bonomul Jean Pierre Nicolas dă tot ce poate dar nu reuşeste să câştige cursa. Care revine fostului echipier, Jean Claude Andruet. La volanul unei Lancia Stratos, noua armă absolută a mondialului. O armă letală. După care, “muschetarii” şi-au continuat exodul spre alte drapele. Iar cei care le-au urmat nu au mai reuşit nicio ispravă demnă de gloriosu-i trecut. ***
În Campionatul mondial de raliuri, Alpine Renault nu a oficiat decât puţini ani. Iar succese( şase) n-a obţinut decât în primul, în care a reuşit şi singurul său titlu suprem. După care a făcut figură de maşină depăşită, “jucând” mai mult roluri episodice.
Nicolae COSMESCU
Echipa Autorally
Explicatii FOTO:
1- Raliul Marocului, 1973. Bernard Darniche a făcut vid în urma sa, punând aproape 19 minute între el şi cel clasat pe locul secund!!
2- Fără surprize. Maşina cu numărul 1 s-a clasat pe primul loc în temutul raliu Acropole din anul de graţie 1973.
3- Nu trebuie să vă mai spunem cine este autorul acrobaticei sărituri. L-aţi ghicit, desigur.
4- Cu acceleraţia la planşeu, spre titlul suprem.
Parteneri:
