Perioada albastra a raliurilor
Imediat după ultimul război mondial, un francez tânăr şi pasionat de curse îşi începea propria afacere producând în serie limitată autoturisme cu pretenţii sportive. Omul se numea Jean Rédélé, iar maşina Alpine. Larg cunoscută sub denumirea de Alpine Renault, întrucât constructorul generalist îi furniza o veritabilă bancă de organe mecanice. Asocierea celor două nume era acompaniată de cifre, ce exprimau capacitatea cilindrică a motorului. Mai puţin glorioasa “1800”. Iar ca nume de cod, cea rămasă în memoria pasionaţilor mai ales sub apelativul familiar de “berlineta”, avea combinaţia alfanumerică “A110”. La aceasta vom face referire în rândurile ce urmează. Atuul major al construcţiei în cauză: o greutate stupefiant de mică.
Ţinta supremă a întreprinzătorului: crearea unui automobil cu calităţi competiţionale sporite, utilizabil însă de oricine, inclusiv pe drumurile publice. Efectul: o carte de vizită ce afişează un flatant palmares sportiv, în fruntea căruia tronează titlul suprem cucerit în 1973. Anul în a fost instituit de către Federaţia internaţională.
“Bucataria frantuzeasca"
Vocaţia sportivă a constructorului şi experienţa acumulată l-au condus la o concluzie de la care nu se va abate: “pentru a face o maşină sport mai performantă decât produsele de serie există o singură soluţie: micşorarea greutăţii. Ea face diferenţa”. Desigur, avea dreptate. În fapt, ce putea fi atât de excitant la micul automobil
dezvăluit lumii în toamna lui 1962? În principal, un şasiu deosebit de rigid, chesonat, de tipul “grindă centrală”, ce inducea o remarcabilă rezistenţă torsională cu influentă favorabilă asupra ţinutei de drum. În rest, o mecanică preluată de la marea serie (iniţial, şi preponderent, Renault 8), cu adaptările de rigoare. Motiv pentru care, evident, era antrenată de un motor plasat în spate. În consolă. Totul camuflat de o caroserie superbă ca abordare stilistică şi deosebit de uşoară, realizată din răşină şi fibră de sticlă. O realizare emoţionantă ce capta instantaneu privirea, suscitând fără excepţie admiratia.
Înainte de a ne “strecura” în habitaclu să mai amintim că o asemenea plasare a motorului, conjugată cu o singură punte motoare şi aceea desigur, spate, îi definea un caracter supravirator în exces, amplificat şi se semi-arborii planetari oscilanţi. De unde şi glisadele impresionante, prin care spatele baleia cu fervoare toată lăţimea drumului, odată maşina inscrisă pe viraj. De “sărit afară” nu se punea problema decât în cazuri extreme, de abordare mult prea exuberantă sau greşeală flagrantă de pilotaj, fiindcă un contrabracaj ferm, aplicat la momentul potrivit, făcea ca roţile spate să revină cu docilitate pe urmele celor faţă. Senzaţii încântătoare, percepute atât de piloţii profesionişti cât şi de conducătorii auto amatori, care se simţeau ca pe probă specială la fiecare abordare mai virilă a curbelor. Inclusiv pe drumurile cu aderenţă remarcabilă.
Interiorul era pe măsura acestei maşini joasă şi destinată cu predilecţie competiţiilor. Era spartan. Strâmt şi fără libertăti de mişcare altele decât cele strict necesare unei conduceri cât mai eficace. De confort nici nu se punea problema. Cât despre etanşeitate, acesta era un termen ce nu se afla în vocabularul constructorului. Ca şi silenţiozitatea. Dar aici trebuie să-i acordăm circumstanţe atenuante fiindcă avem de-a face cu un model sportiv prin excelenţă. Şi întradevăr, pornirea motorului umplea habitaclul de zgomote ce creşteau instantaneu adrenalina celui de la volan, accentuată şi de vibraţii de la care nu se putea sustrage nicio componentă a organismului uman. Dar agilitatea construcţiei era în afara oricărei îndoieli. Cu atât mai mult cu cât motorul devenise mai performant prin apelul la cel de la R16 TS, de 1565 cm3, alimentat cu două carburatoare orizontale, dublu corp, fabricate de specialiştii de la Weber.
Intrarea in top
Sfârşitul anilor 60, din motive asupra cărora nu vom insista, a fost o perioadă de profunde schimbări în soarta întrecerilor rutiere. Întăi, în 1968, a fost instuit primul titlu european pentru constructori. După care, la numai doi ani, revoluţia a fost desăvârşită: au dispărut cele două campionate europene, al piloţilor şi al mărcilor, în favoarea unui campionat internaţional al mărcilor. Ne aflăm la începutul erei moderne în raliuri. Iar coincidenţa cu angajarea masivă a marilor constructori nu este deloc întâmplătoare.
Erau anii în care Alpine Renault ajunsese deja în măsură să continue perioada fastă a succeselor sportive deschisă de Renault 8 Gordini. Mulţi din “muschetarii” ce îşi vor câştiga titlurile de glorie la volanul fantasticelor berlinete vopsite invariabil în clasicul “bleu de France”, îşi făcuseră clasele la volanul sorei mai “înzestrate” a Daciei 1100. În 1967, Piot, Vinatier şi Larrousse, cei mai renumiţi rallyman-i ai Franţei la ora aceea, erau deja prezenţi în formaţia cu sediul la Dieppe. Lor li se vor adauga mulţi alţi tineri dotaţi pentru această specialitate. Cel care va aduce maşina în atenţia lumii este însă Andruet, proaspătul recrut, care o va opri la locul cinci al unei etape de campionat european, “Cupa Alpilor”. O competiţie ce se asorta de minune cu calităţile automobilului. Era intrarea în galeria favoriţilor. A celor care flirtau cu zona caldă a punctelor.
Anul următor va fi unul agresiv, Alpine Renault făcându-şi cunoscute ambiţiile la mărire, reuşind să pozeze pe fiecare din treptele podiumului în câteva etape ale întrecerii europene. A mărcilor, bien sur. Senzaţia o va produce echipajul Vinatier-Callewaert, care devansează pe toată lumea angajată în raliul Cehoslovaciei din acel an. Şi cum “pofta vine mâncând”, băieţii lui Jean Rédélé vor cocheta şi cu alte succese, reuşind chiar duble! Vorbim aici doar de întreceri de elită, din calendarul campionatului european.
Dar nimic nu se compară cu o victorie la Monte Carlo, dar mai ales cu un titlu. Deocamdată, însă, e greu să îndrăzneşti la aşa ceva. Cu motoare de doar 1300 cm3, Alpine-ele păreau mai mult instrumente de amuzament, incapablie să facă faţă unor Porsche 911, vedete ale vremii. Cu toate acestea, veteranul Jean Vinatier cuteză să încerce infiltrarea în lumea bună şi uimeşte reuşind un incredibil loc trei în întrecerea monegască din 1969. Evident, după inabordabilele maşini germane.
Aproape de varf
La vremea aceea, Alpine Renault, singură, încarna o certă idee asupra raliurilor. Devenise un punct obligatoriu de trecere pentru toţi cei cărora dragostea de curse îi ardea mistuitor. Foarte mulţi rallyman-i francezi de clasă internaţională îi datorează primii paşi. Anul 1970 marchează începutul erei moderne al întrecerilor prin instituirea campionatului internaţional al mărcilor. Thérier, Nicolas, Andruet, Darniche, ca nişte veritabili muschetari, se angajează fără menajamente în luptă. Duc bătălii memorabile cu legendara Porsche 911 pentru titlul de campioană a mărcilor, dar în final eşuează, înclinându-se de puţin în faţă reginei competiţiilor rutiere de la confluenţa celor două decenii. Cerul decisese altfel. Thérier, un super dotat în ale pilotajului, îşi arătase clasa deosebită învingând în două din cele mai dure clasice din calendar, San Remo şi Acropole. Iar Andruet devine campionul continental al piloţilor. Alpine Renault era într-una din configuraţiile sale de mare succes, datorate propulsorului de 1600 cm3. O configuraţie care plasa maşina artizanului francez în grupa superioară. A patra şi ultima. Unde se găseau mai toţi pretendenţii la titlu.
Povestea continua...
Nicolae COSMESCU
Echipa Autorally
Explicatii foto:
1- Ambiţia de supremaţie a devenit evidentă încă din 1971.
2- Versiunea “civilă”, în inconturnabila culoare naţională: “bleu de France”.
3- Jean-Luc Thérier pe drumurile veşnic ostile “berlinetei”, cele de la RAC Rally.