In urma cu sute si mii de ani, barbatii plecau de acasa cu lunile. Plecau la vanatoare, la razboi sau in vreo misiune de care depindea soarta familiei lor. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de-a lungul timpului. Lupta pentru supravietuire a continuat, razboaiele au continuat, teroarea invaziei unor pradatori a ramas adanc plantata in suflet. Treaba oricarui barbat pe lumea asta a fost asadar dintotdeauna sa-si apere familia, sa recunoasca o autoritate pe care sa o slujeasca, sa creada in idealuri. Dar mai presus de toate, treaba lui a fost sa lupte pana la moarte ca sa pastreze ce a primit de la Dumnezeu, de la familie si de la stat si eventual sa mai ia ceva pe deasupra. Instinctele de prada si de supravietuire s-au combinat cu cultura si valorile impuse de semeni si au construit in timp un fel de animal capabil sa se multumeasca cu o existenta lipsita de foame sau pericole, dar cu pretul aderarii la tot mai multe reguli si dari catre altii.

Cu toate ca jucam bine rolul acesta de mielusei fericiti sa ne ducem copiii la gradinita, sa purtam pulovere tricotate de soacre si sa ne asortam cureaua cu pantofii, in adancul sufletului nostru inca mocneste nevoia de batalii sangeroase, de a lupta pentru ce consideram ca este al nostru, adica pentru fix ce vedem si ne dorim pe loc. Chiar daca ne-am domesticit, ramanem niste animale care au nevoie de o batalie, de o misiune care sa ne puna viata in pericol. Avem nevoie sa facem parte dintr-un regiment care pleaca, arde tot in calea lui si se intoarce victorios cu carul plin de aur si bizoni.

Timpurile acestea in care traim nu ne ofera sansa sa luptam pentru ceva urgent. Nu traim cu spaima ca nu vom avea ce manca maine, ca vom muri de frig, ca vom fi arsi pe rug si obligati sa ne privim sotiile violate de alti pradatori. Cei mai multi dintre noi suntem pusi in fata unei existente lipsite de nevoi autentice si imediate. Si atunci suntem nevoiti sa le cautam, sa ni le asumam si sa ne facem ca sunt foarte importante. Unii se cred mari revolutionari, nici Che Guevara doar pentru ca ies cateva ore in strada si se pozeaza alaturi de alti iesiti la un protest. Intr-adevar, au sufletul impacat ca au facut ceva si simt ca vor putea povesti nepotilor ceva asemanator cu ce au auzit ei de la bunici sau de la parinti despre razboi sau despre revolutie. Ei bine, pe langa cei care s-au napustit cu o pusca in fata unui tanc pentru ca au primit ordin sa o faca si au si crezut ca e treaba lor sa isi apere tara, cei care ies azi in strada sunt niste rataciti intr-o filmare cu figuranti.

In aceste timpuri in care nu mai stim ce sa facem ca sa ne simtim utili, cel mai potrivit pentru animalul din noi este sa ne duelam in sport. Sa ne batem cu tot ce avem mai bun intr-o intrecere pe care sa o ridicam la rang de lupta pentru viata si moarte. In ring ne sfasaiem si lasam sa mai iasa din pulsiunile de razboinici din noi, ne mintim pentru cateva minute, cateva ore ca suntem in razboiul care ne defineste ca fiinte. In urma cu 100 de ani existau patrioti adevarati, azi exista doar impostori care pretind ca sunt patrioti. Singurii cu adevarat mandri sa poarte steagul Romaniei sunt sportivii. Da, stiu, exista artistii, inventatorii, oamenii de stiinta etc. Dar munca lor are valoare oriunde, si daca pot sa o faca mai bine in alta parte, e bine sa o faca acolo. Sportivul este cel pentru care are sens sa reprezinte ceva, sa fie primul intre altii care au vrut si ei sa fie primii.

Da, cine merge la curse si simte ca se lupta pentru viata lui, ca altfel nu e intreg, e cel care se poate mandri cu o misiune frumoasa si aproape la fel de autentica ca a celui care isi apara mai demult tribul si familia. Cine merge doar ca sa se vada stralucind in poze, este la fel ca cei care demonstreaza de dragul de a se lauda ca a facut-o. Adevaratii revolutionari, adevaratii eroi sunt cei care ies in strada si sunt dispusi sa nu se dea la o parte daca apar tancuri.

Andrei Mitrasca