Azi incep inscrierile pentru Pikes Peak 2018. De fapt, nu te inscri ci ceri sa fii selectat pentru a fi invitat sa participi. „Request for invitation” este in engleza. Pui 1500 de dolari jos, completezi o gramada de formulare, trimiti tot felul de acte si astepti pana in 16 ianuarie sa vezi daca esti printre cei norocosi. Daca te numesti Rhys Millen sau Romain Dumas nu ai emotii. Asa cum nici Volkswagen nu are emotii ca va fi acceptata pentru ca a anuntat de ceva vreme ca va participa cu un prototip electric. Cum ar fi ca organizatorii sa zica “neee, sorry, VW, nu va acceptam”?! Glumesc, normal.

Faima cursei de la Pikes Peak este putin peste valoarea medie a concurentilor ei. Sunt accceptati multi americani care nu prea au treaba cu pilotajul pentru ca vin cu cate un Mustang de 800cp care arata foarte bine. Sunt si altii care vin pregatiti si nu te apropii de timpii lor pentru ca au bubuit multe motoare si au incercat multe setari si componente pana au ajuns la o formula fiabila. Comisia de acceptare este la fel ca si politia americana. Foarte amabila, isi ia foarte in serios sarcina dar nu sta la discutii si nu isi motiveaza deciziile. Nu apartine de vreo federatie, face ce vrea ea. Pe de o parte te accepta cu combinezon de 20 de ani, pe de alta parte iti trebuie o casca de maximum doi ani vechime. Poate sa fie casca lui Vettel cu care a concurat in 2015 pe Circuit of America, nu e buna.

Pe de alta parte, nu exista o alta cursa ca aceasta. Nu se poate descrie in cuvinte ce simti dimineata la ora patru cand ingheti de frig si astepti la 4000m altitudine, deasupra norilor, sa iei startul intr-o mansa de calificare alaturi de ingineri de la Honda, Mercedes si Mitsubishi, care te saluta cuviincios si te intreaba admirativ despre masina ta. In 2014, am cunoscut un magnat venit de la Monte Carlo cu un Porsche care a abandonat in ultimul viraj. Se vedea finish-ul de unde era oprit. Altitudinea face aproape imposibila testarea in avans si iti vine de hac fara sa tina cont de sigla de pe masina sau de bugetul cheltuit.

Calculele mele au fost intotdeauna bune cand am estimat timpul pe care il pot face pe un anumit traseu. Si de data aceasta, calculele spun ca pot sa iau recordul masinilor diesel care acum este a lui Uwe Nittel, cu un Mercedes 300d 4Matic. 11m37s este un timp bun dar realizabil cu Ibiza mea. In 2015 am fost in antrenamente la cateva secunde de el pe ultima portiune a traseului unde masina mi-a mers cat de cat. Si eram cu anvelope de strada, cu mai putina putere decat am acum, si masina era mult mai slab pregatita ca acum. Si in plus, ma asteapta intr-un garaj cu aer conditionat, mandra de ce a facut la Mt Washington. Problema e ca tot nu am gasit gestiunea potrivita a motorului pentru altitudine. Insa cel mai mare obstacol ramane acela sa fiu acceptat.

Stiu ca din punctul multora de vedere, povestea mea cu aceasta cursa este rasuflata, si-a consumat energia. Intr-un fel simt cum se vede aceasta incapatanare din afara. Dar eu nu vreau sa renunt la ea. Poate o sa gasesc o metoda sa ii conving pe americani ca merita sa ma lase sa mai incerc o data. Poate nu. Poate il fac pe directorul Volkswagen Motorsport sa intervina pentru mine. Ar fi ceva, nu-i asa? Trebuie sa gasesc o cale. Pana una-alta trebuie sa platesc cei 1500 de dolari. Dar daca de ei depinde ca numele meu sa aiba o sansa fie scris intr-o lista unde apare si numele Sebastien Loeb, o sa gasesc eu solutii.

Andrei Mitrasca