Suntem in saptamana cursei de la Pikes Peak. Ar fi trebuit sa fiu impreuna cu Gabi Ene acolo dar nu a fost sa fie. Pe cat de frumos sunau trambitele in februarie, pe atat de linistite au devenit in timp ce toti ne dadeam seama ca s-au ascuns si nu vor mai canta. Ar trebui sa fiu suparat ca iar mi-am pus obrazul in diverse locuri dar am fost si eu de multe ori cel care a rupt intelegeri prin neprezentare si am invatat sa accept ca oamenii iau decizii in functie de multi factori invizibili pentru ceilalti. Evident, facebook-ul imi e plin de postari cu masini deasupra norilor, cu AMR-uri, cu starturi lansate, cu rasarituri de la 4000m altitudine. Nu am cum sa ignor cursa chiar daca nu sunt genul care traieste din amintiri. Sau asa imi place sa cred...

Totusi, azi dimineata, cand Bogdan Militaru a repostat o poza de acum patru ani cu Ruxi la New York, mi-am adus aminte de cateva lucruri, mai intime, sa zicem. Cel mai anevoios a fost sa tin secret. Stiu ca am vrut sa merg la Victor Baldescu sa ii cer ajutorul pentru transportul masinii si cred ca sunteti de acord cu mine ca m-ar fi ajutat, aproape as putea jura ca mi-ar fi dus masina fara costuri. Frica mea a fost ca o sa vrea sa vina si el, si atunci ar fi picat toata constructia. In capul meu mai erau trei nume care nu aveau voie sa afle inainte sa se termine inscrierile. Marco, Edwin si Alex Filip. Si cel mai frica mi-a fost de Marco. Si evident, mi-a bagat mortul in casa cand ma simteam mai bine. Eram la teste cu Bogdan Talasman la Alba Iulia, in martie 2014, si Marco a venit sa-mi spuna “Fain ce faci tu ca mergi la cursa din America. Ma gandesc sa ma duc si eu.” Si am simtit cum pica cerul pe mine. Nu doar ca Marco avea puterea financiara sa convinga organizatorul sa il primeasca si dupa ce inscrierile s-au incheiat dar avea si un aparat de PR mult mai puternic ca al meu. Pana la urma, si-a vazut de raliuri si se vede treaba ca a facut bine ce a facut.

Apoi a fost nebunia cu recordul la clasa diesel. Nu mai trec prin toate amanuntele dar concluzia este una singura: daca mergeam incet, cu strategia sa il dobor si nimic mai mult, probabil ca urcam fara probleme. Dar eu nu, incapatanat, am vrut sa le demonstrez ca pot sa merg tare. Chiar daca in economia cursei, un 11min 50sec ar fi fost tot dracu’ ala cu 13min40sec (care se faceau la plimbare si care atunci erau suficiente ca sa am recordul), eu am ales calea cealalta decat cea pe care am aplicat-o intotdeauna in lupta pentru puncte si pentru rezultate.

Si ultimul lucru, cel mai important: nicio cursa, niciun start sau o participare la alta competitie, nu mi-a dat atatea emotii si nu m-a facut sa traiesc atat de intens precum am trait pe drumul catre borna celor 4300m altitudine. Sunt patru ani de atunci, trei de la a doua participare la Pikes Peak, doi de la recordul de pe Transfagarasan si un an de la recordul de la Mt Washington. E momentul sa botezam si anul 2018, nu credeti?

Andrei Mitrasca