Vestea buna este ca am terminat cursa si ca mi-am castigat grupa. Vestea proasta este ca nu a fost o lupta, ci un macel, unul pe toate planurile. Cu totii stiam in ce ne bagam, ca este o cursa aflata la inceput de drum, ca vom inghiti praf, ca punem o caramida la o temelie care nu stim ce fel de constructie va sustine. Drumurile nebatatorite iti pot oferi satisfactii nebanuite, dar iti si pun piedici acolo unde nu te astepti. In primul rand, din cei 22 de concurenti inscrisi cu plata (care nu a fost ieftina la cei 700$) in urma cu o luna, au pornit la drum 16 si au ajuns 11. Din cei 11, doi erau cu motociclete. Da, acelasi gand l-am avut si eu, haideti sa nu mai rasucim cutitul in rana! Totusi, era vorba de cea mai lunga cursa de viteza in coasta din lume, iar cele opt masini cu care urma sa ma bat erau toate mai performante ca a mea, asa ca aveam ce sa demonstrez si sa traiesc. Iar traseul… oho, o coasta mai lunga ca Babarunca, mult mai virajata decat mi-o imaginasem eu, cu aproape toate virajele ascunse dupa stanci sau vegetatie, cu varfuri de panta, cu capcane, cu coborari... 30,7 km, ca sa te saturi.

Favoritul era Spencer Steele, cu o masina care a si detinut mai demult recordul general la Pikes Peak, cel care luase locul IV la Mt Washington anul trecut. Avea pana la 1500CP din care el zicea ca folosea doar 800 pentru coasta asta si niste eleroane cat China. Eu urma sa ma bat cu o Toyota Starlet (nu o Honda Civic, cum era trecut initial) cu motor de 1.5l turbo, care avea (conform pilotului) peste 250CP si cu o Mazda Miata cu aproximativ 200CP la roata. Mi-am facut temele, m-am inchis in mine si urma sa dau ce am mai bun ca sa arat ce poate o masina de raliu pe anvelope de slick de coasta. Este incredibil cat de mult poti sa retii dupa doar cateva treceri atunci cand esti prezent 100% pe un traseu. Capcanele le-am retinut primele, pe urma am invatat majoritatea virajelor pe care le pot lua plin si am mai avut loc de cateva viraje pe care trebuia sa le astept ca sa pot sa ies cel mai bine. Mai mult nu prea am avut cum sa retin pentru ca sunt 150 de viraje si decat sa fac o varza, am zis ca mai bine fac cum stiu ca functioneaza.

In concurs am plecat bine, dar, din pacate, eram deja schiop de un suport de motor care statea doar intr-un surub si pe care il reparasem cumva cu un alt surub mai lung si cu o chinga care sa mai sustina ceva. Am mers bine primii 10 kilometri cand l-am si ajuns pe cel din fata mea (cel cu Mazda), dar pe urma a urmat un galop de supravietuire. Am terminat, dar nu cu satisfactia ca am fost rapid, ci doar cu bucuria ca am facut-o si pe asta. Starletul ar fi trebui sa ma bata, dar nu a reusit. Se pare ca motorul incepuse sa isi dea duhul cand inca era pe traseu, iar dupa sosire a si bubuit. Spencer Steele a facut 15,59 fara vreun efort prea mare, iar eu, asa bolnav, 17,54 cu care am fost al patrulea. Tinta mea era sub 16 minute. Asadar, nu a fost o bataie, o lupta asa cum este in campionatul intern sau asa cum a fost la Mt Washington. A fost o aventura care a a avut in timpul ei si o mica intrecere intre niste ciudati. Daca a meritat, nu stiu sa spun. Am vazut multe, am inteles multe. Imi pare rau sa vad inversunarea cu care se opun multi unor etape de coasta lungi si inteleg majoritatea motivelor, dar bucuria de a concura pe un traseu care continua si continua, urca si urca si coboara si iar urca este ceva extraordinar. Nu a fost fraier Higgins si cu oamenii de la Subaru America…

Andrei Mitrasca