Cu totii am vazut ce s-a intamplat in Raliul Suediei. Un baiat de care nu a auzit nimeni i-a pus la respect pe toti ceilalti din WRC2. A pilotat ca si cum nu se batea cu Pontus Tidemand, ca si cum era doar un mic examen, un test privat pe drumuri inchise. Atitudinea aceasta cu accente autiste poate da roade extraordinare. Am mai auzit si in alte sporturi cum sportivi care au trecut peste diferente mari de puncte sau goluri au declarat ca nu stiau care e scorul, pur si simplu au luat minge cu minge, atac dupa atac, minut dupa minut. Si in raliuri poate functiona. Nu te uiti la timpi, nu te intereseaza ceilalti, iti faci doar cursa ta. Dar sa fie cursa ta cea mai buna, ca altfel te poti trezi la coada daca esti genul care te mobilizezi doar daca vezi ca esti batut. Se naste o situatie cu doua fete. Pe de o parte, sa fii „in the zone” implica o seninatate imuna la intensitatea si importanta etapei, la riscurile asumate si mai ales la valoarea adversarului. Pe de alta parte, un adversar mai titrat ca tine, care e obisnuit sa impuna respect, un adversar mult mai bun ca tine (cel putin pana in acel moment) poate sa puna atat de multa presiune incat sa te ridici nesperat de mult fata de ce erai obisnuit. Te autodepasesti, pur si simplu nu accepti ideea ca esti mai prejos, concurezi asa cum intuiesti ca trebuie sa concureze cineva de acelasi calibru cu adversarul tau.

Ni se tot spune sa privim inspre locul unde vrem sa ajungem, nu inspre obstacole, pentru ca ne vor atrage, asa cum ne atrage o prapastie daca ne uitam in hau. Nimic mai adevarat. Totusi, nici o privire prea ridicata nu este una sanatoasa. Fiecare drum este presarat cu capcane, cu amanunte care pot face diferenta intre a continua si a abandona si chiar daca scopul este sa ajungem departe, calatoria incepe cu primul pas. Si pe urma cu al doilea si tot asa, si cei profesionisti au grija de fiecare pas.

Poti sa fii cu ochii pe un rezultat mare, sa nu tii cont de timpii lui Edwin, sa il bati si sa il tot bati pana iesi afara si totul se naruie. Da, ai fost capabil de timpi extraordinari, dar victoria este a lui. Acel Toshiro Mifune (cum i-a spus Horatiu Ionescu Cristea) putea sa mearga pana pe ultima proba unde sa o puna intr-un banc de azapada si sa piarda tot. Ar fi atras atentia, evident, dar sentimentul pe care l-am fi avut ar fi fost ca a incercat ceva mai mult decat putea sa duca, ca mai are putin de invatat. Asa, ca i-a batut, este cu totul alta situatia.

Nu mai e mult pana incepe sezonul de raliuri din tara. Va fi foarte interesant sa vedem batalia R5-urilor, dar in afara de ele, ar fi frumos sa traim si noi cateva povesti frumoase cum a fost cea a lui Takamoto din Suedia. Sa vina un baiat cu un Suzuki sa ii bata si pe Radu Necula si pe Raul Badiu si pe Bogdan Vrabie de sa nu stim ce s-a intamplat cu Cupa. Sau cineva cu un R3 sau chiar un R2 care sa ii puna la respect pe Raspopa si pe Teslo. Sau, de ce nu, sa vina Manole si sa ii bata si pe Simone si pe Porscisteanu cu o viteza incredibila! De dragul spectacolului, nu pentru ca imi doresc ca vreunul din cei mentionati sa piarda ... desi mi-as dori ca Mihai Manole sa ne surprinda placut. Nu-i asa ca fantezia noastra cea mai adanca este sa uimim pe toata lumea cu un pilotaj incredibil si fara frica asa cum a facut-o Katsuta? 

Andrei Mitrasca