Trecerea de la coasta la raliu se face de obicei rapid, chiar pe graba. Repede, repede sa facem cateva etape de coasta, poate un sezon ca sa putem merge la “grupa mare”, la raliu. Perioada de acomodare cu ceea ce cere raliul depinde de fiecare. Un pilot ca Norbert Maior a venit si mers tare din prima incercare. Putem sa ii spunem nebunia tineretii, dar adevarul este ca Norbert parca nici nu a avut nevoie de acomodare. Cand am mers la primele raliuri de macadam cu Costi si cu Bogdan, am vazut ca trageau cat de tare puteau si tot ne luam bataie. Au trebuit niste etape pana sa poata sa se ia la tranta cu baietii rapizi. Ei bine, am vazut si exemple de piloti care au crescut mai incet asa cum stim de cei care vor merge precaut de acum si pururea…

Exista insa o categorie mai speciala de piloti care apar pe listele de start a raliurilor din cand in cand. Costasii cu multe sezoane la activ. Ei bine, cu putine exceptii, costasii mei isi cam iau bataie, una mai crancena ca cealalta. De ce se intampla oare acest lucru? Dupa ce au demonstrat ca sunt rapizi, chiar cei mai rapizi, la raliu sunt in coada clasamentului (de obicei si putin trasi in jos de masini care oricum nu puteau face rezultate mari, dar parca ne-am astepta la mai mult). Un Radut, un Paul Andronic sau cum am vazut acum, Silviu Dumitrescu care isi incearca a doua oara norocul intr-un raliu.

Cu parere de rau, si sper sa nu ma inteleaga gresit, eu cred ca Silviu va fi cu multe zeci de secunde in spatele majoritatii Loganurilor pe fiecare proba. Ceva imi spune ca nu i se potriveste raliul. Tin minte ca in 2014 a venit cu acel Citroen C2 S1600 la Raliul Brasovului si dupa ce l-au batut toate Loganurile si-a luat “jucariile” si a plecat dupa prima zi. Acum incearca din nou. Parerea mea este ca nu poti sa fi rapid la raliu daca nu ai visat, nu ai urmarit si nu ti-ai dorit din tot sufletul tau sa ajungi sa pilotezi la raliu. Este o munca permanenta a unui pilot de raliu sa inteleaga cum fac altii vitezele pe care le fac, cum gestioneaza sutele de feluri de aderenete, suisurile si coborasurile concentrarii in timpul unui raliu, cand sa atace, cand sa conserve etc. Acestea nu se intampla la coasta. Acolo te bati mai mult cu tine si cu masina pe care o ai. O batalie mai “spirituala” decat la raliu, unde e loc de mai multa lautarie, sa-i spunem. La coasta poti sa faci rezultate foarte bune fara sa risti nimic, mergand matematic, robotic. La raliu, daca nu ai acea incredere oarba ca va tine fara sa stii sigur ca e asa, pierzi secunde bune pe fiecare kilometru. Iar la final se vad minute. La coasta, se vad cateva secunde, nu e asa mare prapastia. Si mai e treaba cu dictarea! Sa mergi dupa ce ti se spune, nu dupa ce vezi. Foarte greu pentru un costas pur-sange. 

Ceea ce fac fratii Dumitrescu la coasta este extraordinar. Poate ca trec neobservati pentru ca nu sunt genul care sa dea din coate sa faca expunere dar povestea familiei este material de film, de carti, de povestit copiilor nostri. Cat de bine o sa ne simtim cand o sa spunem peste 30 de ani: “Eu l-am cunoscut pe Marin Dumitrescu!”. Si aceasta poveste de un secol are nevoie si de alte mici povestioare, nu doar de victorii si eforturi de a concura la varf. O astfel de povestioara incearca Silviu sa scrie acum la Iasi dar din pacate eu cred ca va fi episod pe care o sa vrea sa il uite. Iar daca va fi sa ma contrazica, voi fi primul care o sa-I strang mana si o sa-i spun “nu credeam ca o sa mergi asa bine!” asa cum a venit Paul Andronic la Bogdan si i-a spus la Raliul Deltei “Voi chiar mergeti foarte tare, tot respectul pentru voi!”. Vom trai si vom vedea. Oricum, bafta, Silviu! Prove me wrong! 

Andrei Mitrasca