Am tot vorbit de cei care vin la curse incrancenati, impinsi de la spate de o nevoie de a performa. Unii isi duc foamea camuflata, altii o imprastie peste tot. E usor sa ii recunosti. Sunt cei care inving, unii mai devreme, altii mai tarziu. Sunt cei care duc cu ei viteza indiferent daca merge “utilajul” sau nu. Sunt cei care nu accepta usor infrangerea, care sunt dispusi la eforturi tot mai mari pentru a arata o data, si inca o data, si inca o data ca sunt rapizi.

Dar ce cauta la curse cei care iau bataie? Cei care nu isi pot permite masini performante sau nu isi permit sa riste? Si mai ales, din ce se hranesc cei care nu vor, nu pot si nu vor merge niciodata tare, isi iau bataie constant si se intorc mereu la locul faptei, si o mai incaseaza o data, si tot asa? Ei de ce vin, de ce nu renunta la ceva atat de costisitor si care nu le aduce satisfactii nici o zecime fata de cei care duc trofee acasa?

Sa il luam ca exemplu pe Alin Troanca. Alin este probabil cel mai bun, mai bland si mai sincer om pe care il vei intalni. Nu merge tare, isi ia bataie constant, merge cu 15 secunde mai slab decat mergea Sorin Ghisoi cu aceeasi masina si mai prinde cate un podium alaturi de echipa lui sau, conjunctural, la diesel si este fericit sa fie la start. Nu se bate, spune si el ca nu risca nimic, doar isi face concursul si atat. E adevarat ca eforturile lui de a fi la start sunt mai mari decat a multora care cheltuie zeci de mii de euro dar totusi, satisfactia lui care este?

Nu l-am intrebat asa cum nu am intrebat niciun concurent de ce vine la curse. Este ca si cum ai intreba pe cineva de ce traieste, sau de ce se casatoreste. Este o nevoie, o cautare pe care nimeni nu o mai pune in cuvinte. Dar hai sa incercam… 

Eu cred ca mergem la curse, si revenim la curse pentru sentimentul ca facem parte dintr-o familie speciala. Una chiar de elita daca ne gandim la cat de putini licentiati suntem. “Meseria” de pilot de curse sta pe acelasi raft cu pompierii, astronautii, exploratorii, sportivii de performanta. Dar nu orice fel de sportivi, ci aceia care risca la fiecare concurs. Cand esti printre alti oameni care nu au legatura cu cursele si cumva vine vorba de ocupatiile fiecaruia, simti admiratia celorlalti fata de rolul tau (ocazional ce-i drept, dar nu mai conteaza) de pilot de curse.

Asadar, eu in aceasta varianta cred. In nevoia de fi alaturi de familia adoptiva pe care ti-ai ales-o, care te defineste si la care nu poti sa renunti decat foarte foarte greu. Este o familie in care te simti implinit, inconjurat de oameni care te inteleg, te plac, se intereseaza de tine, te ajuta sau te faulteaza dar isi doreste compania ta, orice ar fi. Nu putem fi toti campioni (desi cateodata am impresia ca regulamentele, organizatorii si federatia trag in directia asta) dar cu totii suntem acasa in parcul de service. Si uite asa a ajuns Alin (in fata caruia ma inclin pentru tenacitate si pasiunea lui pentru cursele de coasta) sa fie mai de-al casei decat Sorin, un pilot exceptional dar unul din fii care a ales sa plece si sa nu se uite, deocamdata, inapoi… 

Andrei Mitrasca