Da, de data asta am reusit! Aveam nevoie de o cursa buna ca de aer. Nu mai facusem un rezultat bun, ca pilot, din 2015, de la Rasnov. M-am uitat pe timpii din 2014, am facut calcule peste calcule, am tinut in mine si am repetat ca o moara stricata: “daca totul merge bine, daca nu se strica ceva, daca nu o sa am probleme…”. Pe hartie, totul ma avantaja. Suspensia, cuplu, drumul denivelat, portiunea de macadam, altitudinea care nu mai punea probleme etc. Dar ce scrie pe hartie si ce se intampla in realitate…

Am ajuns la inscrieri stors de o insolatie cu care m-am luptat tot drumul din Colorado pana in New Hampshire. Dar aveam o misiune si trebuia sa o duc cat de bine pot pana la capat. Nu mai voiam articole despre participare romaneasca, despre cum am terminat pe 112 din 120. Am facut foarte putine poze si nu am filmat decat prima urcare de concurs. Ori la bal, ori la spital. Ori fac un rezultat si am ce sa spun, ori nu fac si tac din gura.

Dar s-au aliniat astrele cumva. Vineri, la antrenamentele de pe portiunea de sus, mi-a fost teama ca o sa fiu ultimul. Am fost al 21-lea din 75. Sambata am reusit doar al 25-lea timp si eram pe patru la categoria mea. Ma gandeam ca poate reusesc sa iau macar al treilea timp la tractiune (fata), sa sune cumva performanta. Erau 12 masini cu tractiune si tot atatea la Prepared2, dar acolo majoritatea au fost cu propulsie.

Duminica m-am pus la start si nu invatasem tot traseul. Ii stiam capcanele si zonele de viteza, dar erau cateva portiuni pe care nu le stapaneam. De joi si pana duminica nu facusem altceva decat sa stau in parcul de service (unde si dormeam, in masina bineinteles), sa ma concentrez pe munte, sa imi adun fortele si sa ma pun in situatia sa dau ce am mai bun din mine. Chiar inainte de start am avut emotii. Mi-a placut ca imi bate inima ca un clopot. Simteam ca pot sa merg bine, dar mai avusesem eu sanse din astea care s-au terminat in … mediocritate. Am plecat. Tare, fara riscuri, nu mai exista nimic. Nu ma interesa nici Avia Motors, nici datorii, nici viitor, nici familie, nimic. Cursa asta, atat.

Am ajuns sus. Nu stiam timpi, nimic. L-am vazut pe Higgins cum a busit-o, au tot fost intarzieri de la accidente. Am stat suspendat cu toate sperantele. Cand am ajuns jos, in parc, al 14-lea timp, al doilea la Prepared2 si cel mai rapid la tractiune (fata). Toata lumea “bravo, bravo”. M-am relaxat. Am plecat la start pentru a doua mansa. Simteam ca nu mai are rost sa trag tare, dar m-am gandit ca poate a avut unul sau altul probleme si o sa vina tare din urma. M-am gandit doar la virajele pe care le pot lua mai bine. Pe cele pe care nu le stapaneam urma sa le las asa. Si am plecat in forta... plutind. Am mers plin unde am bajbait-o in prima mansa, am franat mai putin, dar am mai si gresit. Am crezut ca am mai stors trei secunde. Nu mi-am dat seama ca scazusem inca 10. Sansele au tinut cu mine de data asta. Al 11-lea timp la general. Imi venea sa plang, sa ma descarc. 

Andrei Mitrasca

Asa am terminat pe locul 12 la general si locul II la categoria mea (masini cu cu o singura punte motoare cu motoare turbo pana in 2.5l sau pana la 6.0l aspirate). Rezultatele le puteti vedea aici : http://www.mtwashingtonautoroad.com/climb-to-the-clouds/results  Pe prima pozitie a fost un FIAT 124 Abarth 2017. Pilotul a inchiriat muntele doua zile doar pentru el chiar inaintea cursei. Fie, sa fie locul 1 al lui, cu cutia lui secventiala si cu cei 300CP. Dar, chiar daca trebuie sa imi confirme organizatorii, se pare ca am recordul pentru cea mai rapida urcare cu o masina cu tractiune fata. E ceva, nu-i asa? Un record international?! Trebuie sa va bucurati pentru mine pentru ca e cel mai bun lucru care mi se putea intampla chiar inainte sa schimb prefixul. Poate reusesc sa trec cu bine de criza varstei. Urmatoarea cursa la Mt Washington va fi in 2020. Pana atunci sunt atat de multe de facut…