Iti aduci aminte de momentele acelea in care ai da aproape orice ca sa iasa bine? Inainte de examenul de admitere la facultate, in holul spitalului unde astepti o veste de la un medic, pauza dintre cele doua manse de concurs ale ultimei etape de coasta din sezon…  In aceste momente orice altceva devine neinsemnat sau inexistent. Daca esuam, daca primim vestea proasta, daca cronometrul arata mai putin decat trebuie, pur si simplu urmeaza sa ne bagam in pamant, sa disparem din lumea asta. Nu mai avem niciun rost, vom fi aratati cu degetul ca cei mai mari impostori, va trebui sa plecam capul si sa ne asumam soarta de pierzatori, lumea ne va intoarce spatele. Asta simtim, nu-i asa?

Se spune ca, daca nu iti este frica, nu are rost sa incerci. Daca iti este indiferent ca iei examenul sau nu, vei trece de el ca si cum este orice altceva. Pana la urma ramanem cu momentele care ne-au taiat respiratia, nu cu momentele in care totul a mers perfect, nicio emotie, niciun gol in stomac.

Taica-meu obisnuia sa-mi spuna: “Profesorii trebuie sa isi aduca aminte de tine. Daca nu poti sa-i impresionezi cu invatatul, cu rezultate la olimpiada, la sport, atunci macar sparge geamurile liceului, fa ceva. Dupa 20 de ani de la absolvire, cand ti se striga numele, sa spuna: “Aaa, Mitrasca, tu esti ala care chiulea si spargea geamuri”. Ai inteles?”

Cred ca cei care am ajuns sa concuram la curse, avem aceasta nevoie, sa ne desprindem de turma. Avem nevoie sa incercam ceva, sa scoatem capul din multime. Vorbesc de cei care o fac cu sufletul, cu teama, cu sacrificii, cu intensitate. Mai tii minte, Emil, in 2012, la Sinaia, cum ne-am batut ca chiorii? Inainte de etapa de duminica, mi se parea ca ma lupt pentru cel mai important lucru din lume. Cred ca asa a fost si pentru tine. Ti-ai luat revansa anul urmator si ma bucur enorm pentru ca ai meritat. Imi aduc aminte de ultima etapa din 2013, cand ma bateam pentru ultimul loc pe podiumul clasei H3. Era cel mai important lucru din lume, mi se parea ca o sa cad intr-un anonimat batjocoritor daca nu reusesc. Nu stiu cum traiesc altii momentele acestea, dar imi imaginez ca si lumea lor se ingusteaza, se reduce la acel mic hop pe care sufletul il exagereaza, dar care poate deveni o borna importanta a vietii lor.

Am pornit spre MT Washington. Am un gol in stomac ca aproape plutesc de cat aer simt in mine. Am primit o platforma de la Mark, unul din oamenii lui Steve, si am inchiriat un Ford F350 care sa ne duca pana acolo. Actele Ibizei le-am uitat in Romania. M-am tot uitat la filmarari cu onboarduri ca sa invat traseul. Nimic nu este mai important ca aceasta cursa. Nimic. Stiu, viata o sa mearga inainte, cum zic fotbalistii, dar acum am nevoie sa ajung la finis si sa pot sa merg tare pana la finis. Iti aduci aminte de vreun moment in care ai fi dat orice ca sa iasa bine? Ei bine, tine-mi pumnii! Data viitoare cand ne auzim...   

Andrei Mitrasca