Publicat in: March 25, 2010, Vizualizari: 6875
Întalnire cu trecutul (IV)
-patru decenii de raliuri sub Tâmpa-
LEGENDELE “PIETRELOR”
Dacă în trecerea sa prin vreme, raliul braşovean a avut în program probe cu prezenţă limitată, altele, câteva, au fost de neînlocuit. Fără ele şi-ar fi pierdut întregul şarm. Una dintre acestea este nu mai puţin celebra, legendara, “Printre pietre”. O probă adevărată, care solicită piloţilor întregul potenţial de care sunt capabili. În care adrenalina e garantată. Aici, “Printre pietre”, dacă n-ai “stofă” nu poţi pretinde un loc în Top 10. Iată şi o exemplificare: într-un sezon din preajma anilor ’90, când campionatul se încheia, contrar tradiţiei, cu raliul organizat de braşoveni, am urcat la circa un km. faţă de la startul ultimei probe a competiţiei şi campionatului. Faimoasa “Printre pietre”, sau “Pietrele lui Solomon”. Fiind final de final, la ora aceea era deja beznă în pădurea unde aşteptam trecerea concurenţilor. Sincer să fiu, cum în acel an conturile erau deja încheiate, n-am mai fost preocupat de ordinea în care urmau să apară maşinile. Fapt penalizant, pentru că în noapte era imposibil de ştiut cine trece. Aşa că nu ne mai rămânea decât să urmărirm un adevărat spectacol de sunet şi lumină. Faruri care se proiectau în noapte, după configuraţia drumului. Motoare ale căror tonalităţi alternau în raport cu “desenul” acestuia: turate la maximum sau în sarcini reduse când se frâna pentru vreun viraj mai exigent. După care, în preajma locului în care eram cantonaţi, zgomotul atingea paroxismul, acompaniat fiind şi de o ploaie de pietre aruncate haotic de roţi, în dezlănţuirea lor nebună. Trecea “monstrul”. Până la sosirea următorului, mai puteam admira doar luminile roşii din spate, ce îşi măreau intensitatea la frânare sau dispăreau în stânga ori dreapta, ca într-un dans a cărui unică regulă era rămânerea pe ring. Aşa s-au întâmplat lucrurile la trecerea primelor 3-4 maşini. Identic, până la confundare. Doar aveam de-a face cu vedetele elitei.
Apoi, spectacolul şi-a schimbat brusc registrul. Venea un bolid pe care-l percepeai că e pe drum doar după schimbarea poziţiei farurilor. Altfel, motorul nu avea nicio inflexiune care să te facă să înţelegi că pilotul său mai şi frâna. Nimic nu trăda vreo preocupare în acest sens. Motorul urla continuu din toţi caii-putere pe care-i transmitea cu sălbăticie roţilor. Alături de mine, un coleg a rostiti admirativ, dar şi vădit emoţionat: “ăsta e Loţi! Numai el poate să meargă aşa”. Câteva clipe mai târziu, o maşină a trecut ca o nălucă pe lângă noi, dispărând în întuneric la fel de rapid şi în aceeaşi manieră de continuu atac.
Cei care au urmat după el reveneau în normalitatea faptelor. Erau clasicii acelor vremuri.
Însă, oricât de dumnezeieşte mergea Balint, nu era nici el invincibil. Dacă avea reflexe uluitoare în evitarea unor coliziuni ce frizau catastrofa, cum a fost ocolirea acelui taur apărut din senin pe o probă specială din raliul Braşovului anului 1993, ceva mai târziu, pe dificila specială “Printre pietre”, un bolovan apărut şi el pe traseu la fel de misterios, i-a pus capăt evoluţiei. Nu era pe dictare şi l-a luat în plin.
Să revenim în timp, în îndepărtatul an 1980, pentru o întâmplare cu puternic iz anecdotic. Şi care l-a avut drept personaj central pe acelaşi Mircea Ilioaea. Venit pregătit pentru a învinge în acel sezon pe marea sa rivala, echipa Dacia. Unul contra toţi! Dezavantaj flagrant, cu toate că pilotajul bucureşteanului avea o mare cotă de piaţă. Iar pentru a-şi susţine efortul, a deplasat după el, şi doar pentru el, nu mai puţin de opt autoturisme de asistenţă tehnică, gata să rezolve orice. Un veritabil du jamais vu.
În acel an, cu zăpadă din abundenţă, Mircea venise pregătit pentru orice. Inclusiv lanţuri. Dar nu din comerţ, ci făcute la comandă, după ideile sale. Şi care se vor dovedi extrem de eficace. Numai că, într-una din serile premergătoare cursei are proasta inspiraţie să invite în maşină, pentru o urcare pe proba pe care “ne aflăm” cu povestirea, pe Urdea şi pe anvigatorul acestuia. Ambii braşoveni. Trebuie spus, pentru cei care nu cunosc, faptul că “Dodo” Urdea era un mare talent şi la fel de mare speranţă a automobilismului de performanţă. Un excelent cunoscător al probelor “de casă”. Într-o adevărată demonstraţie de forţă, Ilioaea îi uimeşte pe invitaţi urcând proba mai repede cu un minut şi ceva sub timpul de referinţă al lui Urdea! Deşi consternaţi şi cu feţe lungi, cei doi găsesc forţa să-l felicite. Fapt normal, dovedind sportivitate.
Numai că surprinzător, dată fiind zăpada ce acoperea drumurile, la sedinţa tehnică ce preceda raliul se produce o adevărată lovitură de teatru: conducerea cursei interzice folosirea lanţurilor!? Ciudat, nu? Mircea are însă explicaţia sa, el consideră că acţiunea e datorată celor doi invitati, “care au făcut ce au făcut şi au reuşit să convingă pe cine trebuia, să le interzică”. Crezând că astfel, fără acele lanţuri minune, în fond nişte banale “lanţuri de vacă”, după cum le numeşte cu seninătate autorul lor, Ilioaea ar fi putut fi învins. S-au înşelat. În acele condiţii danteşti, bucureşteanul, după o primă probă de acomodare, a zburat pe tot traseul punând zeci de secunde între el şi apropiaţi, pe majoritatea probelor.
Că interzicerea lanţurilor a fost o eroare grosolană a dovedit-o şi prima urcare a probei “Printre pietre”, înscrisă de nu mai puţin de trei ori în programul zilei. Atunci, la prima trecere s-a produs o uriaşa hecatombă: trei sferturi din concurenţi au rămas blocaţi de zăpada de pe drum! Anularea probei, neutralizarea raliului, abandonarea definitvă a parcurgerii acesteia. Dar scopul nu a fost atins. Ilioaea a obţinut o nouă victorie. Ultima aici.
Iar în următorul an, gafa cu interzicerea lanţurilor nu s-a mai repetat. Din contră, participanţii au fost obligaţi să le monteze. Cu toată prezenţei acestora, proba şi-a luat porţia de victime. Iată păţania unuia dintre aceştia, în chiar relatarea sa: “ediţia a XI-a a raliului Zăpezii, din 13-14 Februarie 1981, a început sub auspicii clare de iarnă. Zăpada căzuse toată săptămâna, iar în ziua cursei oraşul era un patinoar. În seara de 13, la ieşirea din Braşov spre Predeal are loc un adevărat carambolaj de camioane. Prin traficul aglomerat se strecurau şi echipajele de concurs, care aveau de făcut cele mai multe traversări ale oraşului. Braşovul participa în concurs cu mai multe echipe. Prima trecere pe ,,Pietrele lui Solomon” se face pe lumină. Pe o parte era masivul stâncos, pe partea cealalta haul de care te despărţea un taluz de zapada de 1 m. Echipajul cu numărul de concurs 106 reuşeşte cu greu să abordeze un viraj de aproape 180 de grade, după stâncă, cu urcare pe prima porţiune şi coborâre pe partea a doua. Copilotul nu apuca să îşi treacă o atenţionare. Cea de a doua parcurgere a traseului se face după ora 21. La virajul cu pricina, farurile “coboară” prima dată într-un “decupaj” al taluzului, făcut de alte două maşini participante la eveniment. Când îşi dau seama, este deja prea târziu: echipajul are o fracţiune de secundă de pauză, după care urmează rostogolirile în gol. Maşina 106 este a treia picată în capcană. A doua zi e scoasă la drum, bateria este umplută cu apă de la izvorul din apropiere, pornită prin împingere şi ajunge pe roţi “acasă”. Autorul relatării şi pilot al “maşinii 106” a fost Dan Niriştean. Un sibian necunoscut pe atunci, şcolit într-ale pilotajului la Universitatea lui nea “Bebe” Telescu. Peste ani, Niriştean va deveni unul dintre artizanii obţinerii unicului titlul de către o foarte puternică echipă a deceniului nouă: IPA Sibiu.
(va urma)
Nicolae Cosmescu
EXPLICATII FOTO:
1- Ludovic Balint. Atât.
2- 1981. Cu lanţuri, “Printre Pietre”. Cât despre drum…
3- Aceeaşi probă, câteva ore mai târziu a devenit un adevărat cimitir al maşinilor.
Întalnire cu trecutul (IV)
-patru decenii de raliuri sub Tâmpa-
LEGENDELE “PIETRELOR” Dacă în trecerea sa prin vreme, raliul braşovean a avut în program probe cu prezenţă limitată, altele, câteva, au fost de neînlocuit. Fără ele şi-ar fi pierdut întregul şarm. Una dintre acestea este nu mai puţin celebra, legendara, “Printre pietre”. O probă adevărată, care solicită piloţilor întregul potenţial de care sunt capabili. În care adrenalina e garantată. Aici, “Printre pietre”, dacă n-ai “stofă” nu poţi pretinde un loc în Top 10. Iată şi o exemplificare: într-un sezon din preajma anilor ’90, când campionatul se încheia, contrar tradiţiei, cu raliul organizat de braşoveni, am urcat la circa un km. faţă de la startul ultimei probe a competiţiei şi campionatului. Faimoasa “Printre pietre”, sau “Pietrele lui Solomon”. Fiind final de final, la ora aceea era deja beznă în pădurea unde aşteptam trecerea concurenţilor. Sincer să fiu, cum în acel an conturile erau deja încheiate, n-am mai fost preocupat de ordinea în care urmau să apară maşinile. Fapt penalizant, pentru că în noapte era imposibil de ştiut cine trece. Aşa că nu ne mai rămânea decât să urmărirm un adevărat spectacol de sunet şi lumină. Faruri care se proiectau în noapte, după configuraţia drumului. Motoare ale căror tonalităţi alternau în raport cu “desenul” acestuia: turate la maximum sau în sarcini reduse când se frâna pentru vreun viraj mai exigent. După care, în preajma locului în care eram cantonaţi, zgomotul atingea paroxismul, acompaniat fiind şi de o ploaie de pietre aruncate haotic de roţi, în dezlănţuirea lor nebună. Trecea “monstrul”. Până la sosirea următorului, mai puteam admira doar luminile roşii din spate, ce îşi măreau intensitatea la frânare sau dispăreau în stânga ori dreapta, ca într-un dans a cărui unică regulă era rămânerea pe ring. Aşa s-au întâmplat lucrurile la trecerea primelor 3-4 maşini. Identic, până la confundare. Doar aveam de-a face cu vedetele elitei.
Apoi, spectacolul şi-a schimbat brusc registrul. Venea un bolid pe care-l percepeai că e pe drum doar după schimbarea poziţiei farurilor. Altfel, motorul nu avea nicio inflexiune care să te facă să înţelegi că pilotul său mai şi frâna. Nimic nu trăda vreo preocupare în acest sens. Motorul urla continuu din toţi caii-putere pe care-i transmitea cu sălbăticie roţilor. Alături de mine, un coleg a rostiti admirativ, dar şi vădit emoţionat: “ăsta e Loţi! Numai el poate să meargă aşa”. Câteva clipe mai târziu, o maşină a trecut ca o nălucă pe lângă noi, dispărând în întuneric la fel de rapid şi în aceeaşi manieră de continuu atac.
Cei care au urmat după el reveneau în normalitatea faptelor. Erau clasicii acelor vremuri.
Însă, oricât de dumnezeieşte mergea Balint, nu era nici el invincibil. Dacă avea reflexe uluitoare în evitarea unor coliziuni ce frizau catastrofa, cum a fost ocolirea acelui taur apărut din senin pe o probă specială din raliul Braşovului anului 1993, ceva mai târziu, pe dificila specială “Printre pietre”, un bolovan apărut şi el pe traseu la fel de misterios, i-a pus capăt evoluţiei. Nu era pe dictare şi l-a luat în plin.
Să revenim în timp, în îndepărtatul an 1980, pentru o întâmplare cu puternic iz anecdotic. Şi care l-a avut drept personaj central pe acelaşi Mircea Ilioaea. Venit pregătit pentru a învinge în acel sezon pe marea sa rivala, echipa Dacia. Unul contra toţi! Dezavantaj flagrant, cu toate că pilotajul bucureşteanului avea o mare cotă de piaţă. Iar pentru a-şi susţine efortul, a deplasat după el, şi doar pentru el, nu mai puţin de opt autoturisme de asistenţă tehnică, gata să rezolve orice. Un veritabil du jamais vu.
În acel an, cu zăpadă din abundenţă, Mircea venise pregătit pentru orice. Inclusiv lanţuri. Dar nu din comerţ, ci făcute la comandă, după ideile sale. Şi care se vor dovedi extrem de eficace. Numai că, într-una din serile premergătoare cursei are proasta inspiraţie să invite în maşină, pentru o urcare pe proba pe care “ne aflăm” cu povestirea, pe Urdea şi pe anvigatorul acestuia. Ambii braşoveni. Trebuie spus, pentru cei care nu cunosc, faptul că “Dodo” Urdea era un mare talent şi la fel de mare speranţă a automobilismului de performanţă. Un excelent cunoscător al probelor “de casă”. Într-o adevărată demonstraţie de forţă, Ilioaea îi uimeşte pe invitaţi urcând proba mai repede cu un minut şi ceva sub timpul de referinţă al lui Urdea! Deşi consternaţi şi cu feţe lungi, cei doi găsesc forţa să-l felicite. Fapt normal, dovedind sportivitate.
Numai că surprinzător, dată fiind zăpada ce acoperea drumurile, la sedinţa tehnică ce preceda raliul se produce o adevărată lovitură de teatru: conducerea cursei interzice folosirea lanţurilor!? Ciudat, nu? Mircea are însă explicaţia sa, el consideră că acţiunea e datorată celor doi invitati, “care au făcut ce au făcut şi au reuşit să convingă pe cine trebuia, să le interzică”. Crezând că astfel, fără acele lanţuri minune, în fond nişte banale “lanţuri de vacă”, după cum le numeşte cu seninătate autorul lor, Ilioaea ar fi putut fi învins. S-au înşelat. În acele condiţii danteşti, bucureşteanul, după o primă probă de acomodare, a zburat pe tot traseul punând zeci de secunde între el şi apropiaţi, pe majoritatea probelor.
Că interzicerea lanţurilor a fost o eroare grosolană a dovedit-o şi prima urcare a probei “Printre pietre”, înscrisă de nu mai puţin de trei ori în programul zilei. Atunci, la prima trecere s-a produs o uriaşa hecatombă: trei sferturi din concurenţi au rămas blocaţi de zăpada de pe drum! Anularea probei, neutralizarea raliului, abandonarea definitvă a parcurgerii acesteia. Dar scopul nu a fost atins. Ilioaea a obţinut o nouă victorie. Ultima aici. Iar în următorul an, gafa cu interzicerea lanţurilor nu s-a mai repetat. Din contră, participanţii au fost obligaţi să le monteze. Cu toată prezenţei acestora, proba şi-a luat porţia de victime. Iată păţania unuia dintre aceştia, în chiar relatarea sa: “ediţia a XI-a a raliului Zăpezii, din 13-14 Februarie 1981, a început sub auspicii clare de iarnă. Zăpada căzuse toată săptămâna, iar în ziua cursei oraşul era un patinoar. În seara de 13, la ieşirea din Braşov spre Predeal are loc un adevărat carambolaj de camioane. Prin traficul aglomerat se strecurau şi echipajele de concurs, care aveau de făcut cele mai multe traversări ale oraşului. Braşovul participa în concurs cu mai multe echipe. Prima trecere pe ,,Pietrele lui Solomon” se face pe lumină. Pe o parte era masivul stâncos, pe partea cealalta haul de care te despărţea un taluz de zapada de 1 m. Echipajul cu numărul de concurs 106 reuşeşte cu greu să abordeze un viraj de aproape 180 de grade, după stâncă, cu urcare pe prima porţiune şi coborâre pe partea a doua. Copilotul nu apuca să îşi treacă o atenţionare. Cea de a doua parcurgere a traseului se face după ora 21. La virajul cu pricina, farurile “coboară” prima dată într-un “decupaj” al taluzului, făcut de alte două maşini participante la eveniment. Când îşi dau seama, este deja prea târziu: echipajul are o fracţiune de secundă de pauză, după care urmează rostogolirile în gol. Maşina 106 este a treia picată în capcană. A doua zi e scoasă la drum, bateria este umplută cu apă de la izvorul din apropiere, pornită prin împingere şi ajunge pe roţi “acasă”. Autorul relatării şi pilot al “maşinii 106” a fost Dan Niriştean. Un sibian necunoscut pe atunci, şcolit într-ale pilotajului la Universitatea lui nea “Bebe” Telescu. Peste ani, Niriştean va deveni unul dintre artizanii obţinerii unicului titlul de către o foarte puternică echipă a deceniului nouă: IPA Sibiu.
(va urma)
Nicolae Cosmescu
EXPLICATII FOTO:
1- Ludovic Balint. Atât.
2- 1981. Cu lanţuri, “Printre Pietre”. Cât despre drum…
3- Aceeaşi probă, câteva ore mai târziu a devenit un adevărat cimitir al maşinilor.
Parteneri:
