Publicat in: March 29, 2010, Vizualizari: 3915
Întalnire cu trecutul (V)
-patru decenii de raliuri sub Tâmpa
DISPUTE FRATRICIDE
Să nu părăsim anul 1981. Ceea ce i s-a întâmplat lui Dan Niriştean a fost un banal incident de cursă. Chiar dacă n-a fost singular. Însă ce a caracterizat raliul Zăpezii din acel an, au fost două aspecte de interes major.

Primul, a fost aducerea în echipa uzinei Dacia a talentatului şi foarte promiţătorului pilot braşovean Gh. Urdea. “Dodo” pentru apropiaţi şi pasionaţii vremii. O mare speranţă ce s-a lăsat cu greu convinsă să accepte propunerea echipei în care prietenul şi rivalul său, Ludovic Balint, intrase cu un sezon mai devreme. Urdea a fost “în negocieri” cu staff-ul grupării din Colibaşi încă din vara precedentă, când a şi pus condiţii privind navigatorul. Printre cei agreaţi şi doriţi cu insistenţă de el se număra şi timişoreanul Corneliu Ţiţ. Care a şi fost legitimat. Dar zilele treceau, treceau şi lunile, însă “Dodo” tot nu “bătuse palma” cu cei de la Dacia. Nici chiar în săptămâna raliului nu s-a întâmplat aşa ceva. Abia în preziua acestuia a zis “da”. Zvonul s-a răspândit cu repeziciune încât a prins de veste şi Nistor, care din prietenie l-a sunat pe Tiţ să vină de urgenţă. Acesta n-a stat pe gânduri, şi-a făcut în grabă bagajul, a împrumutat maşina unui coleg de serviciu şi a întins-o spre Braşov. A ajuns cu câteva ore înaintea startului. De recunoaştere nici nu mai putea fi vorba. Era mult prea târziu. În plus, Urdea, fiind de-al casei, cunoştea foarte bine probele. Cât despre automobilul pe care să alerge cei doi, soluţia a fost una singură: i s-a luat maşina lui Banca! Deşi era pilot al echipei. Şi destul de încărcat de glorie. Dacian nu a avut încotro şi i-a cedat-o, resemnându-se la rolul de spectator extrem de avizat.
Urdea şi Tiţ au luat startul plini de speranţă. Dar n-au avut timp nici să se aranjeze bine în scaune când au auzit zgomotul clasic de “lagăre topite”. Şi au tras definitiv pe dreapta. Twin-master-ul arăta că parcurseseră doar 3,85 km.! Abia atunci “Dodo” a realizat că se împlinise profeţia lui Dacian, care-i dăduse cu strângere de inimă maşina, zicându-i: “dacă mi-aţi luat-o, atât noroc să aveţi”. Când s-au revăzut, Urdea nu l-a iertat, “m-ai blestemat”. La care, clujeanul i-a dat un răspuns dezarmant: “nu, dar m-am gândit cu drag la tine”. Schimbul de replici s-a încheiat la fel de repede ca şi cursa braşoveanului. Însă nu peste mult timp, cei doi vor fi vedetele unui raliu de antologie. De data aceea în calitate de coechipieri. După cursa de la Braşov, Urdea a promis, şi s-a ţinut de cuvânt, de a se duce la Piteşti cu o săptămână înainte de fiecare concurs pentru a-şi pregăti personal maşina. Aşa a reuşit să încheie sezonul fără alte abandonuri.

Al doilea aspect major a fost cursa în sine. O bătălie fratricidă între multiplul campion Ilie Olteanu, acum cu Vezeanu alături, şi marea revelaţie a pilotajului sportiv, care era Balint. Căruia, începând cu acea cursă, îi fusese asociat Constantin Zărnescu. La momentul respectiv nimeni nu-şi imagina că cei doi vor deveni referinţe absolute ale raliurilor româneşti. Nici chiar ei. Disputat într-un decor de iarnă autentică, “raliul Zăpezii” îşi justifica pe deplin numele. Omăt abundent, pe alocuri topit dar imediat îngheţat, traseu dificil ce obliga la folosirea lanţurilor. Întrecerea a lăsat impresia că e disputată doar începutul său. Pe prima probă, urcarea în Poiană, s-a impus evident şi fără probleme Balint, pentru ca pe următoarea, “Valea Cetăţii”, să aleagă în mod greşit pneurile şi să piardă 2’30’’ la Ilie Olteanu! Moment în care oricine altul ar fi înţeles că accesul la primul loc nu-i mai este permis. Dar Loţi nu aparţinea acestei categorii. Altfel n-ar mai fi ajuns cine a fost. A atacat dumnezeieşte şi după doar două alte probe revine la şefia cursei! Remarcabil, nu-i aşa? Ei bine, Balint nu se mulţumeşte cu atât. Atacă şi iar atacă, probă după probă, pentru ca la final să devanseze cuplul Olteanu-Vezeanu cu 3’40’’. Uluitor! Un ecart enorm. Du jamais vu! Mai bine de şase minute, luate în doar şapte probe speciale. Şi acelea desfăşurate în condiţii danteşti, de drumuri cu aderenţă mai mult decât precară. La un astfel de ritm îndrăcit, de rock’n’roll, nimeni nu-i putea face faţă. Nici chiar Olteanu, chiar dacă n-ar fi dispărut într-un mod atât de stupid după această întrecere.
BRAŞOVENII, ÎNTRE EI
A doua mare bătălie a deceniului nouă pe drumurile braşovene a avut loc doi ani mai târziu, în 1983. Şi i-a avut drept duelişti pe faimoşii Balint şi Urdea. Primul, deja aureolat cu două titluri de campion absolut la raliuri. Celălalt, mereu în căutarea reuşitei supreme. De data aceasta, “Dodo” îl avea în dreapta pe Dacian Banca, pilotul care acceptase convertirea la rolul de navigator. În schimb, Balint era văduvit de prezenţa lui Zărnescu, care îşi consacrase întregul sezon primei sale iubiri, cursele de viteză.
Printre alte noutăţi trebuie remarcat debutul unui cuplu de rezonanţă în automobilismul autohton, cel alcătuit din Stefan Vasile şi încărcatul de glorie, Ovidiu Scobai. Nativ din Braşov. O cuplare făcută, zice Scobai, în mare secret, “fără ştirea soţiei” căreia, urmare a problemelor de sănătate, îi jurase că a abandonat definitiv activitatea competiţională. În plus, după ce s-a urcat în maşina lui Ştefan, Scobai a simţit din nou gustul raliurilor şi n-a mai coborât decât atunci când s-a retras din activitate. Ar fi fost imposibil să-şi ţină promisiunea, atâta timp cât destinul îi hărăzise, alături de Vasile, încă şi mai mari succese. Iar cei ce au trăit acele timpuri îşi amintesc că pe tot parcursul deceniului nouă al trecutului secol, de câte ori se anunţau rezultatele din raliurile interne sau internaţionale cu participare românească, numele interne cel mai des auzite erau Vasile-Scobai şi Balint-Zărnescu.
Aşa cum ne-a obişnuit, după un sezon slab, “Dodo“ era capabil de unul super. Iată-l în acel an aliniat împreună cu cei doi adversari ai săi, Balint şi Vasile, la startul “raliului Zăpezii” desfăşurat şi acesta în condiţii de iarnă autentică. În cursă, bătălia se duce practic între el şi Loţi, deşi mai erau şi alţi pretendenţi la victorie. Mai toţi, braşoveni, cum erau Mircea Popescu şi echipajul foarte dotaţilor Nicolae Balea şi Ion Comşa. Nişte sportivi care nu aveau nimic de invidiat la marile nume ale momentului. Le lipsea nu doar dotarea materială şi logistica celor de la uzina din Colibaşi, cât mai ales ceva esenţial în orice activitate: şansa. Iar victoria, se ştie, ţine de destin. Însă în cursa de la poalele Tâmpei, cuplul de care tocmai am vorbit a figurat printre animatorii permanenţi ai unei întreceri desfăşurată pe drumuri pe care întâlneai de toate: asfalt uscat, dar şi ud, zăpadă, gheaţă. Continuu sau alternativ. Ceea ce ridica probleme deosebite în alegerea pneurilor.
Pentru această întrecere, la care ţinea foarte mult, Urdea cumpărase pe când fusese la “raliul Iarna rusă” două pneuri Barum Pollar, speciale pentru zăpadă. Le achiziţionase de la Kvaizar, din echipa Skoda. Anvelopele respective nu se găseau în comerţ. Erau folosite doar de piloţii ruşi şi cehi. În afară de acestea, de care în ţară nu avea decât el, cei trei driver-i de elită ai IAP dispun acum, în premieră, de automobile noi, cu totul altele decât cele anterioare: Dacia Sport, propulsate de motoare de circa 100 CP. O cifră remarcabilă la timpul respectiv. Şi la a căror punere la punct, extrem de laborioasă, Urdea a contribuit hotărâtor. O maşină acum promiţătoare, ce inspira supleţe şi forţă. Cursa a fost o bătălie titanică între Urdea şi Balint, ce a “topit” zăpada. Ambii împing limitele dincolo de ce le oferea o aderenţă şi aşa precară şi fac dese incursiuni în decorul rece şi neospitalier. De unde sunt readuşi pe drum cu ajutorul spectatorilor. Cu anvelopele minune, Urdea şi Banca se impun pe prima probă speciala, Braşov-Poiana-Valea Cetăţii. 22 km. În care au întâlnit de toate. De la asfalt uscat la gheţă. După propria cronometrare a lui Dacian, în dreptul hotelului Alpin, cei doi aveau patru secunde avans faţă de “Loţi”. Care a continuat să forţeze, iar pe coborâre, unde drumul era acoperit cu zăpadă, a sărit afară. Dar n-a stat prea mult, pentru că în zona erau şi spectatori. La final, acuza doar 1’46’’ întârziere faţă de Urdea.
Înfuriat de mezaventura avută, dar mai ales de perspectiva deloc plăcută de a fi învins de rivalul său tocmai la Braşov, Balint face adevărate minuni pe următoarea specială şi reduce la doar şapte secunde decalajul faţă de “Dodo”. Victoria rămânea să se joace. Orice rezultat era posibil. Şi normal. Simţind iminenta ameninţare de a pierde şefia cursei, Urdea, la rândul său, şarjează pe faimoasa “Printre pietre” şi...se înfige într-un taluz de zăpadă. Noroc că braşovenii prizează cursele. Iar spectatorii îşi fac datoria. Cu tot efortul acestora, timpul pierdut îl readuce pe Balint la conducere. Dar “Dodo” şi Dacian sunt în ziua lor de graţie. Şi bat câteva probe la rând, revenind la comanda cursei. Înaintea ultimului asalt, Valea Cetăţii, cu plecarea din Râşnov, de la “Acapulco”, ei au un avans confortabil faţă de cei doi colegi, Balint şi Vasile. Câteva zeci de secunde, altfel hotărâtoare. Problema pe care şi-o puneau toţi înaintea startului era cu ce fel de roţi să urce? Cu lanţuri sau fără? “Loţi” era mai puţin interesat de colegii săi, cu care de altfel se afla în dispută directă, ci de cum îşi echipează

maşina...Balea! Ca dovadă a aprecierii de care se bucura acesta în faţa campionului. Cum Balea a optat pentru lanţuri, Balint a făcut şi el la fel. Soluţie adoptată, din motive lesne de înţeles, şi de Urdea. Vasile a procedat altfel. N-a vrut lanţuri, ci a cerut faimoasele anvelope de iarnă ale lui “Dodo”. Şi le-a primit. Se va dovedi că el trăsese cartea câştigătoare.
“Loţi”, în efortul său disperat de a reuşi imposibilul, a atacat dezlănţuit. Totul a fost OK cât timp a fost zăpadă pe drum. Dar în dreptul “Cabanei vânătorilor” aceasta nu mai era, lăsând loc unui asflat cum altfel decât ud. O zonă fatală pentru braşovean. Care a “sărit” serios în afară. Numai că, de data asta, în zonă nu era nimeni. Abia după o jumătate de oră a reuşit să se extragă din zăpada de pe margine cu ajutorul unor militari.
Nici Urdea n-a bătut proba, pentru că nu avea nevoie să o facă. Avea suficient avans încât să nu se expună. Îl mai şi văzuse pe Balint zbătându-se în zăpadă! Victoria pe Valea Cetăţii avea să-i revină lui Vasile, cu toate că în al doilea viraj în ac de păr, unde mulţi rămăseseră înşiraţi din cauza gheţii lucii, a avut şi el o mică problemă, fiind nevoit să se oprească. În prima clipă se gândise să meargă cu spatele la vale şi să-şi ia avânt, să depăşească zona. Dar nu a fost nevoie să apeleze la un asemenea tertip pentru că aderenţa excepţională conferită de roţile împrumutate i-au permis să plece în mod normal, în sensul cursei.
Triumful în raliu a lui Urdea avea să rămână şi singura sa reuşită pe meleagurile unde trăia. În schimb, ea i-a deschis calea regală spre titlul din acel an.
(va urma)
Nicolae Cosmescu
EXPLICATII FOTO: 1- Marea speranţă “Dodo” Urdea n-a confirmat decât o singură dată la Braşov.
2- Bine camuflat de casca integrală, Ovidiu Scobai (în plan secund) spera să nu fie recunoscut de soţie în momentul “cuplării” cu Ştefan Vasile.
3- Profil de adevărat senior: “nea Bebe” Telescu, mentorul mai multor generaţii de piloţi excepţionali.
4- Vorba aceea, “unde sunt zăpezile de altădată?”