Întalnire cu trecutul (VII)
-patru decenii de raliuri sub Tâmpa

LA FINAL SE PIERDE TITLUL
O asemenea formulare n-ar fi fost posibilă până în acel an, când raliul constituia uvertura campionatului. Acum, în ’90, glisase pe ultima poziţie a calendarului. Iar prin jocul rezultatelor devenise nu numai atractiv, ci chiar decisiv în stabilirea campionului. Toate acestea au făcut ca decizia privind decernarea titlului să se amâne pentru ultima etapă, cea de la Braşov, dar şi numărul pretendenţilor la marea onoare să crească la trei: Ştefan Vasile (cu prima şansă), Constantin Duval, de la Oltcit şi, necunoscutul pe atunci, Constantin Aur.
Pe trei noiembrie, ziua “finalei”, în zona Braşovului iarna era deja instalată. Cursa începe prost pentru Vasile. Pe a patra probă a zilei, Valea Cetăţii, ruperea cablului de acceleraţie îl face să piardă nu mai puţin de şapte minute faţă de contracandidaţii săi la titlu. O eternitate. Şansele să redevină campion par tot mai firave, dacă nu chiar compromise. Mai ales că nici Balint nu e într-o zi prea bună, încât să se amestece în lupta pentru câştigarea raliului, ce ar fi complicat sarcina celorlalţi. Aşa, bătălia pentru Braşov se dă între Mălăuţ şi..Aur. E o luptă strânsă, care, dacă se termină în favoarea ultimului, îi aduce acestuia titlul. Aur ştia şi el foarte bine care-i situaţia, că ziua aceea poate fi a lui. Şi a trecut la atac. Titi a avut o bună prestaţie în acea cursă. S-a aflat chiar la conducerea acesteia, cu un avans suficient de liniştitor. Numai că, înaine de un punct de control… Dar să-l lăsăm chiar pe el, pe Constantin Aur, să ne relateze: “după timpii realizaţi eram pe locul întăi, dacă n-am fi avut o penalizare pentru un minut întârziere la controlul orar. Pe când aşteptam intrărea în respectivul punct, Nistor Duval a venit la portiera mea, iar George Grigorescu la copilot. Şi au insistat cu tot felul de întrebări, pentru a ne încurca. Scopul (înţeles mult mai târziu de Titi-n. a.) era să nu câştigăm noi raliul, pentru că am fi fost campioni. Să câştige Mălăuţ (era pe locul doi, pe atunci). În acest caz, campion ar fi fost Costi Duval”. Stratagema celor doi a reuşit. Mălăuţ şi Grigorescu au câştigat raliul, iar Duval “cel mare” campionatul. Aşa încât Titi, victimă a uneltirilor, a devenit doar “vice”. Spune Aur: “dacă eu şi copilotul, Relu Ungureanu, am fi avut mai multă experienţă, probabil că aş fi avut încă un titlu”.
S-au “lăsat” păcăliţi nu doar din lipsă de experienţă, ci şi pentru că erau de felul lor oameni cu bun simţ, încrezători în ceilalţi. Titi Aur, acum chiar mai mult, se vede că este un tip perfect echilibrat, cerebral.
În tot acest timp, Fănel şi Ovidiu continuau să se complacă undeva mai jos în ierarhia întrecerii. Pe locul şapte, după un alt echipaj al “casei Dacia“, condus de noul venit în divizia elită, Silviu Moraru. Ciudat, pe măsură ce cursa se apropia de final, Vasile nu trecea de cel dinaintea sa. Iar acest fapt îl făcea să piardă titlul. Oricât fair-play ar avea, când e vorba de o asemenea realizare, un “ordin de echipă” dat unui sportiv ce nu era pretendent la un loc fruntaş devenea ceva normal. Firesc. Chiar obligatoriu. Şi atât de simplu de realizat! Eram convins că aşa se va întâmpla, că Ovidiu, la uriaşa sa experienţă, va face gestul. Dar probele rămâneau tot mai puţine şi rocada nu se producea!? A venit şi timpul finalului, şi poziţiile au rămas tot neschimbate!? Cu locul şapte în cursă, titlul mergea la Constantin Duval. O premieră pentru pilotul oltean. O încununare a unui parcurs constant şi chiar entuziasmant.  Mulţi au rămas perplecşi la această “strategie“ sinucigaşă a marelui navigator şi strălucitului teoretician care era Scobai. Să fi îmbătrânit Ovidiu? La ceva vreme de la nefericitul eveniment l-am întrebat cum de a putut greşi în modul acela ? Mi-a zis că nu urmărea decât ecartul faţă de primul clasat, nu şi câte maşini sunt între acela şi ei!? La un moment dat a constatat că se află după Moraru, dar niciodată nu i-a trecut prin cap să-i ceară să cedeze locul fără luptă!? Acum gândeşte altfel despre cum ar fi trebuit să procedeze. Lui Fănel nu i-a zis niciodată de poziţia precară pe care o aveau. O altă greşeală. Cu siguranţă, Ştefan Vasile l-ar fi convins să revină la “gânduri mai bune”. Un campionat pierdut în ultima etapă, ca şi cel din ’85!
Până la urmă, după cum probabil cunosc adevăraţii pasionaţi ai motorsportului românesc, titlul i-a fost atribuit lui Ştefan Vasile şi Ovidiu Scobai. De ce, nu face obiectul scrierii de faţă.

DOUĂ CREAŢII INEDITE
Dacă în 1989 la Braşov îşi făcea apariţie în premieră un Oltcit cu motor central, realizat sub îndrumarea ing. Dan Ghiuruţan, în anul ce a urmat acelaşi raliu a fost gazda unui alt debut în campionatul naţional: cel al Daciei Sport MD87, aparţinând echipei IATSA Piteşti. Şi tot cu motor central. Aceasta pentru că din şapte echipaje gata să “apere” culorile echipei, pentru disputa finală în care mai puteam spera la titlul pe echipe, cu chiu cu vai am putut alinia trei maşini de concurs. Situaţie de-a dreptul dramatică având în vedere lotul de care dispuneam. Au răspuns prezent doar Mălăuţ şi Bucur, cu navigatorii lor, încât a trebuit să aruncăm în luptă un echipaj improvizat. Debutant în totalitatea sa. Cel al fraţilor Daniel şi Ion Mojilian. Primul, preluat de la IAP, era un nume rezonant în campionatele de viteză, dar ca pilot de raliu nu evoluase niciodată. Fusese doar navigator, în anii de început ai lui Nicolae Andrei. Iar fratele său, nici atât nu avusese contacte cu întrecerile de automobilism. Daniel Mojilian avea, trebuie să recunosc, o misiune de două ori dificilă. Primo, pentru că-i lipsea experienţa “macadamului”, extrem de penalizantă pentru un pilot venit din viteza pură. Secundo, trebuia să conducă un prototip cu motor central, ce avea cu totul alte manifestări chiar şi faţă de maşina sa, cu roţile motoare în spate. Când am ajuns la Braşov, cursa era în plină desfăşurare. În clipa în care am virat drapta pe “Strada Lungă”, am fost stupefiat să văd maşina încredinţată celor doi fraţi, parcată în siguranţă pe trotuar. Semn că se terminaseră probele de asfalt! Numai că, toate aceste progrese nu au putut fi exploatate exact pe probele pe care maşina părea a priori avantajată. Cele numite de “macadam”. Unei astfel de îmbrăcăminţi, vitezişti precum Daniel Mojilian nu i s-au adaptat. Vederea “macadamului” îi făcea brusc apatici. Şi preferau să se retragă din cursă. Motiv pentru care am renunţat la asemenea experimente.

“VICTORIA ŢINE DE SOARTĂ”
Costi Duval va avea parte de titlul ce-i fuses răpit abia în întrecerea anului următor. De data aceasta poate neaşteptat, dar pe deplin meritat. Numai că, în mod cu totul surprinzător şi stupefiant, va împărţi onoarea cu adversarul său, Ludovic Balint. Doar noi suntem capabili de asemenea stupidităţi.
Finala campionatului urma să se joace la sfârşitul lui octombrie în zona Braşovului, pe zăpadă. Titlul urma să fie decis, pentru a doua sau a treia oară în ultimii ani, de duelul dintre Balint şi Mălăuţ. Ionel avea, teoretic, şansa să devină numărul “unu” naţional. N-a reuşit nici atunci, fiindcă la a doua trecere pe “Pârâul Rece” s-a răsturnat! Lui Loţi nu-i mai rămânea decât să ajungă liniştit la finiş, pentru a deveni a şasea oară campion absolut al României la raliuri. Timpul trece în favoarea sa, kilometrii se scurg şi ei, întrecerea se apropie de sfârşit. Toţi se gândesc numai la relaxare, după o zi ce i-a întrebuinţat serios. Din ultima probă a raliului a rămas mai puţin de un km. pentru redutabilul cuplu Balint-Zărnescu. Dar atunci, pe ultimele viraje, se produce incredibilul: cei doi ies în decor şi acolo rămân!! Cu siguranţă, deconcentrarea apărută prematur, prin dispariţia adversarilor care-i puteau pune probleme, l-a făcut pe Loţi să fie mai exuberant într-o abordare. Să supraconducă. Zărnescu nu are o explicaţie exactă pentru ce s-a întâmplat. Îşi aminteşte că “am glisat puţin pe o urcare, dar cred că a fost şi o problemă tehnică apărută subit, ce s-a asociat de minune cu derapajul, făcându-l incontrolabil”.
Câştigând acea ultimă cursă despre care povestim, Constantin Duval, care până atunci fusese ceva mai puţin decât outsider, îl egalează la puncte pe asul braşovean. Iar conform regulamentului ce definea fără echivoc şi criteriile de departajare în caz de egalitate, titlul atât de râvnit trebuia să fie al craioveanului. Îl va obţine, în sfârşit, dar, împotriva oricărei logici, nu va fi singur!? Îl împarte cu eroul raliurilor româneşti ale timpului!! Care, trebuie subliniat, merita fără nicio îndoială această onoare. Pentru familia Duval, succesul a fost mai mare, pentru că mezinul, Nistor, s-a clasat pe locul secund în raliu. O dublă istorică prin unicitatea ei.
Dacă mai există sceptici care pun la îndoială adagiul conform căruia “victoria ţine de destin”, iată derularea unor evenimente petrecute spre finalul aceleaşi întreceri, ce nu fac decât să confirme spusele citate. Pentru ca totul să fie foarte clar, revenim, reamintind că după ieşirea prematură a lui Mălăuţ din întrecere, titlu intra în posesia braşoveanului, chiar dacă nu el câştiga. Balint şi Zărnescu ştiau acest lucru şi mergeau în regim de croazieră. Fără ambiţii la locul întâi. Loc pe care se instalase, mai mult sau mai puţin surprinzător, Nistor Duval. Cu două speciale înainte de final, acesta avea un avans suficient de liniştitor încât putea spera la prima sa victorie majoră. În această situaţie, coroborată chiar şi cu o ipotetică ieşire din cursă a marelui favorit, fratele său nu câştiga titlul. Dar niciunul dintre ei nu-şi făceau probleme, fiindcă Loţi era prezent în cursă. Şi probabil că nici nu erau la curent cu poziţiile în ierarhia momentului. Soarta avea să basculeze în favoarea lui Costi abia în penultima probă în care Nistor scapă maşina din mână şi se răstoarnă. Cu sprijinul spectatorilor aceasta e repusă pe traseu şi, deşi şifonată, îşi continuă efortul. Dar pierde primul loc în favoarea fratelui mai mare. Care nici în această situaţie n-ar fi devenit campion. Mai trebuia îndeplinită o condiţie ce la momentul respectiv părea mai repede de domeniul SF-ului. Numai că, pe ultima specială s-a întâmplat ceea ce acum ştiţi deja. Constantin Duval era cel aflat în graţiile Fortunei. El fusese favoritul sorţii.
(va urma)
Nicolae Cosmescu

EXPLICAŢII FOTO:

1- Nistor Duval a jucat roluri principale în întrecerile de la începutul anilor ’90.
2- Olda cu motor central, bricolaj clujean, şi-a făcut debutul la Braşov avându-l la comenzi pe Adi Popovici.
3- “Dacă şansă nu e, nimic nu e”. De data aceasta a fost şi Constantin Duval (în dr. foto) împreună cu Gh. Nemeş au învins.