Publicat in: January 28, 2013, Vizualizari: 2714
Dakarul este una din intrecerile sportive care nasc pasiuni aprinse, iar cei care participa odata vor obseda la gandul de a reveni. Chiar daca, privita de la distanta, pare nebunie curata, cea mai dura intrecere de rally-raid de pe planeta are multe povesti incredibile, iar la o privire mai atenta e imposibil sa nu rezonezi cu cei care le spun.
De departe cea mai grea este intrecerea moto, unde fiecare se descurca singur in fata numeroaselor incercari aruncate de terenul ostil, navigand, pilotand, facand strategii, sau reparand “calul” de lupta. Aceasta ramura a Dakarului ramane preponderent dedicata amatorilor, care alcatuiesc peste 80% din participanti, intre ei gasindu-si loc si concurenti cu mijloace financiare mai reduse, care renunta la concedii si alte luxuri, aduna fiecare ban si isi pregatesc singuri motocicletele. Altora nu pare sa le lipseasca nimic si desi au confortul material asigurat, aleg sa fie nomazi timp de doua saptamani, in marea aventura. In Dakar nu conteaza cine esti.
Unul din cei prinsi in mrejele faimoasei competitii este brasoveanul Marcel Butuza, cel care s-a aflat la start in cinci randuri si a ajuns la sosire de doua ori, in 2011 si 2012. Am stat de vorba cu el, iar povestile sale, care ne-au tinut cu sufletul la gura, sunt redate in randurile ce urmeaza.
O pasiune veche, un vis
Putini stiu ca Marcel Butuza este motociclist
de peste 30 de ani, el practicand motocrossul de la 14 ani si mai apoi enduro, iar Dakarul este pentru pilotul brasovean o pasiune veche. Mai mult decat atat - un vis, pe care si l-a implinit odata cu prima participare, in 2007, cu cele doua editii in care a ajuns la finalul intrecerii, in 2011 si 2012 si care continua, scopul sau fiind sa ia startul cu o motocicleta la varsta de 50 de ani.
“Dupa revolutie, cand am inceput sa prindem Eurosport si vedeam Dakarul ma intrebam oare ce fel de oameni sunt astia” spune Marcel, pentru care nu a durat mult pana sa simta chemarea desertului. Insa, o asemenea tinta cere ani de pregatire, indiferent de experienta pe care o ai. Prima cursa de rally-raid de anvergura a fost Raliul Tunisiei 2006, care i-a adus si prima accidentare serioasa.
“Am intrat intr-un bolovan si m-am trezit in elicopter” isi aminteste Butuza, care a facut o cunostinta dura cu acest tip de curse, afland pe propria piele ce inseamna un moment de neatentie. “Pacat, pentru ca mergeam foarte bine” isi aminteste el. “In fiecare zi cei de la KTM imi spuneau ‘ai grija, asta nu e motocros’. Iar in fiecare zi avansam cateva locuri. La startul in ziua a cincea eram deja pe locul al zecelea, iar cand s-a intamplat accidentul eram pe locul cinci. A fost destul o fractiune de secunda cand nu am fost atent...”
Desi incheiata cu o accidentare grava, comotie cerebrala si un umar dizlocat, prima competitie nu a facut decat sa aprinda fitilul, Marcel Butuza urmand sa fie un nume obisnuit in anii urmatori la etapele de Campionat Mondial. De fapt, asa incepe drumul catre Dakar.
In desert e ca la razboi
“Sunt foarte multe momente in care te gandesti ‘ce caut eu aici?’” recunoaste Marcel. “Acolo vezi barbati in toata firea, barbati puternici, care plang. Ii vezi in niste situatii disperate, iar uneori ar face orice, ar plati oricat ca sa-i ajuti cu o gura de apa, sau cu un litru de benzina.”
Pasiunea invinge insa de fiecare data, iar primul gand este cum sa revii anul viitor. “Sunt motociclisti care renunta ani de zile la concedii si la orice, doar pentru a putea sa-si p regateasca motocicleta, sa plateasca asistenta tehnica si sa participe la o cursa de Dakar.” Dakarul nu iarta pe nimeni insa, iar eforturile, oricat ar fi de mari, se pot termina cu un abandon prematur, sau mult mai mult. “Unii
pleaca si nu se mai intorc, cum s-a intamplat cu pilotul francez in editia de anul acesta. Astfel de incidente se intampla din cauza oboselii, din lipsa de concentrare. El a fost prima oara anul trecut, nu a terminat nici atunci, iar acum a fost ghinionul acesta.”
“Multi cunoscuti ma intreaba de ce fac asta, acolo mor oameni. Oameni mor peste tot, nu doar la Dakar. Le spun urmatorul lucru, daca luam 250 de motociclisti si pleaca de la Brasov la Constanta, sansele unui accident mortal sunt mari.”
“Fara pregatire nu ai ce sa cauti la Dakar”
“Foarte putini stiu ca Dakar-ul nu incepe pe intai ianuarie sau pe cinci ianuarie, cum s-a dat startul anul acesta. Dakarul incepe in primavara anului precedent, cu concursuri, antrenamente,cu pregatire fizica.
“Acolo intalnesti tot felul de situatii, pleci dimineata pe intuneric, pe temperaturi foarte joase, ajungi la pranz la temperaturi de 45 de grade. Sau pleci dimineata de la 100 m altitudine, pe la pranz esti la 3500 de metri, pentru a cobori apoi la finalul etapei din nou undeva la nivelul marii. Organismul trebuie sa fie obisnuit cu toate schimbarile, iar pentru asta este nevoie de multa pregatire.”
Brasoveanul a fost nevoit sa urmareasca la televizor editia 2013 tocmai din aceasta cauza, el neputand sa se pregateasca, in urma unei accidentari. “Din pacate anul trecut cand am venit de la Dakar am avut o fractura de scafoid, m-am refacut foarte greu si nu am apucat sa ma pregatesc. Iar la aceasta cursa, fara pregatire nu ai ce sa cauti.”
“E o pregatire foarte complexa, trebuie sa te pregatesti pentru doua saptamani de maraton in care media este 700-750 de km pe zi, timp in care trebuie sa te concentrezi la ce ai de facut. Cand ajungi acolo lasi totul acasa, alte probleme, alte ganduri, pentru ca orice gand iti poate aduce acolo o accidentare foarte grava. Si daca nu esti bine pregatit fizic si psihic pentru ce ai de facut in ziua respectiva, la un moment dat cedezi si consecintele pot fi foarte grave.”
“In general, in fiecare an cand am mers la Dakar am participat si la CM de Rally-Raid. Raliul Tunisiei, al Marocului, Raliul Faraonilor, care sunt fiecare curse de 2500-3000 de km.”
Uitat in desert
“Cand am luat startul de dimineata, nu m-am gandit ca voi pleca acasa...” incepe povestea primului Dakar la care a participat, cel din 2007. Pe atunci Dakar-ul se alerga in Africa, de altfel pentru ultima oara, intrecerea fiind mutata in America de Sud din 2009, in urma amenintarilor teroriste.
Primul Dakar a fost pentru Marcel un efort modest comparativ cu urmatoarele, fara a avea alaturi de el puternica echipa pe care avea sa o formeze un an mai tarziu. El a alergat cu o echipa maghiara de asistenta, iar inceputul a fost mai mult decat promitator, cea mai buna clasare fiind in etapa dintreTan Tan si Zouerat, cand a fost al 42-lea. Din nefericire, brasoveanul nu avea sa isi vada visul implinit, fiind obligat la abandon dupa 53 de km de la startul etapei a opta, in urma unei defectiuni la ambreiaj. El a facut cunostinta cu greutatile competitiei, dar a aflat totodata ca in Dakar problemele tale nu se termina odata cu abandonul, ci atunci pot chiar sa inceapa cu adevarat.
“Africa nu este cum e acum America de Sud, unde mergi in niste tari cat de cat civilizate. Am stat in desert de dimineata de la ora 8 si pana a doua zi dimineata la ora 3, cand a venit masina de recuperare si ne-a luat. Aveam in buzunar pe langa documentele mele, vreo 30 de euro. Cred ca am fost primul motociclist pe care l-au luat, camionul a mers toata noaptea pe etapa si a adunat sapte motociclisti.” Intre acesti motociclisti se aflau Ruben Faria si Francisco Lopez, cei care au incheiat editia 2013 pe locurile doi, respectiv trei. Cu cel de-al doilea Marcel a legat o stransa prietenie, cilianul urmand sa faca parte din echipa Vectra Racing un an mai tarziu.
“Camionul de recuperare era un camion cu trei axe, 6x6, cu o cabina normala in fata si o alta cabina in spatele ei, in care se gaseau doua randuri de cate patru locuri, cu scaune cu centuri in sase puncte” isi aminteste Butuza de masina de recuperare, care semana izbitor cu camioanele autohtone folosite la transportul muncitorilor pe santier. “Sa stai acolo cu niste geamuri doar sus, sa mergi 500 de km pe teren accidentat, dupa ce ai stat o zi si o noapte in desert si tot ce ai primit a fost o sticla de doi litri de apa si o bucata de carnat. Pe care am facut-o bucati si am mancat din ea trei zile!
Excursia s-a incheiat intr-o benzinarie, de unde cei sapte au fost instruiti sa se descurce singuri, avand de parcurs 800 de km pana in capitala Mauritaniei, Nouakchott, de unde puteau cauta un zbor catre casa. “Am gasit un Peugeot vechi break, care avea cele doua locuri din fata, urmatoarea bancheta de trei persoane si inca o bancheta in portbagaj” povesteste Marcel. “Aveam de acolo si pana in Nouakchott 800 de km pe macadam, iar norocul meu a fost ca am prins loc la geam pe bancheta a doua, unde am stat cu casca in brate. Soferul, care era un negru cu brochie pe el, la lasarea serii a oprit pe marginea drumului, si-a scos covorasul, s-a inchinat de doua ori, s-a intins pe el si s-a culcat. Ne-am asezat si noi pe sant langa el, toti sapte, si ne-am culcat. Apoi, a doua zi am luat-o de la inceput. Am facut 800 de km in doua zile.
Ajunsi la Nouakchott ei au aflat ca singura cursa catre Paris era plina, iar unica alternativa era din Dakar, peste doua zile, unde ar fi putut gasi cateva locuri. “Unul din piloti, un francez, a vorbit cu sotia lui, acasa, si ne-a luat ea bilete de acolo, pentru ca nu mai aveam nici bani, nici baterii la telefoane, nimic. Din Nouakchott am luat alta masina, care a fost ceva mai confortabila si am plecat la Dakar, inca vreo sapte-opt sute de km. In Dakar, in aeroport, cu cei 10 euro ramasi mi-am cumparat o camasa si am mers la toaleta, unde am facut un dus, dupa toate acele zile petrecute in desert, folosind un furtun destinat toaletei.
“In camasa si in slapi, m-am urcat in avion, iar cand am aflat ca sunt asteptat la Otopeni de familie si prieteni mi-am luat echipamentul pe deasupra, ca sa nu-i speriu.”
Va urma...
De departe cea mai grea este intrecerea moto, unde fiecare se descurca singur in fata numeroaselor incercari aruncate de terenul ostil, navigand, pilotand, facand strategii, sau reparand “calul” de lupta. Aceasta ramura a Dakarului ramane preponderent dedicata amatorilor, care alcatuiesc peste 80% din participanti, intre ei gasindu-si loc si concurenti cu mijloace financiare mai reduse, care renunta la concedii si alte luxuri, aduna fiecare ban si isi pregatesc singuri motocicletele. Altora nu pare sa le lipseasca nimic si desi au confortul material asigurat, aleg sa fie nomazi timp de doua saptamani, in marea aventura. In Dakar nu conteaza cine esti.
Unul din cei prinsi in mrejele faimoasei competitii este brasoveanul Marcel Butuza, cel care s-a aflat la start in cinci randuri si a ajuns la sosire de doua ori, in 2011 si 2012. Am stat de vorba cu el, iar povestile sale, care ne-au tinut cu sufletul la gura, sunt redate in randurile ce urmeaza.
O pasiune veche, un vis
Putini stiu ca Marcel Butuza este motociclist
 Alaturi de motocicleta cu care a terminat in 2012 |
“Dupa revolutie, cand am inceput sa prindem Eurosport si vedeam Dakarul ma intrebam oare ce fel de oameni sunt astia” spune Marcel, pentru care nu a durat mult pana sa simta chemarea desertului. Insa, o asemenea tinta cere ani de pregatire, indiferent de experienta pe care o ai. Prima cursa de rally-raid de anvergura a fost Raliul Tunisiei 2006, care i-a adus si prima accidentare serioasa.
“Am intrat intr-un bolovan si m-am trezit in elicopter” isi aminteste Butuza, care a facut o cunostinta dura cu acest tip de curse, afland pe propria piele ce inseamna un moment de neatentie. “Pacat, pentru ca mergeam foarte bine” isi aminteste el. “In fiecare zi cei de la KTM imi spuneau ‘ai grija, asta nu e motocros’. Iar in fiecare zi avansam cateva locuri. La startul in ziua a cincea eram deja pe locul al zecelea, iar cand s-a intamplat accidentul eram pe locul cinci. A fost destul o fractiune de secunda cand nu am fost atent...”
Desi incheiata cu o accidentare grava, comotie cerebrala si un umar dizlocat, prima competitie nu a facut decat sa aprinda fitilul, Marcel Butuza urmand sa fie un nume obisnuit in anii urmatori la etapele de Campionat Mondial. De fapt, asa incepe drumul catre Dakar.
In desert e ca la razboi
“Sunt foarte multe momente in care te gandesti ‘ce caut eu aici?’” recunoaste Marcel. “Acolo vezi barbati in toata firea, barbati puternici, care plang. Ii vezi in niste situatii disperate, iar uneori ar face orice, ar plati oricat ca sa-i ajuti cu o gura de apa, sau cu un litru de benzina.”
Pasiunea invinge insa de fiecare data, iar primul gand este cum sa revii anul viitor. “Sunt motociclisti care renunta ani de zile la concedii si la orice, doar pentru a putea sa-si p regateasca motocicleta, sa plateasca asistenta tehnica si sa participe la o cursa de Dakar.” Dakarul nu iarta pe nimeni insa, iar eforturile, oricat ar fi de mari, se pot termina cu un abandon prematur, sau mult mai mult. “Unii
 2007, la startul din Lisabona |
“Multi cunoscuti ma intreaba de ce fac asta, acolo mor oameni. Oameni mor peste tot, nu doar la Dakar. Le spun urmatorul lucru, daca luam 250 de motociclisti si pleaca de la Brasov la Constanta, sansele unui accident mortal sunt mari.”
“Fara pregatire nu ai ce sa cauti la Dakar”
“Foarte putini stiu ca Dakar-ul nu incepe pe intai ianuarie sau pe cinci ianuarie, cum s-a dat startul anul acesta. Dakarul incepe in primavara anului precedent, cu concursuri, antrenamente,cu pregatire fizica.
“Acolo intalnesti tot felul de situatii, pleci dimineata pe intuneric, pe temperaturi foarte joase, ajungi la pranz la temperaturi de 45 de grade. Sau pleci dimineata de la 100 m altitudine, pe la pranz esti la 3500 de metri, pentru a cobori apoi la finalul etapei din nou undeva la nivelul marii. Organismul trebuie sa fie obisnuit cu toate schimbarile, iar pentru asta este nevoie de multa pregatire.”
Brasoveanul a fost nevoit sa urmareasca la televizor editia 2013 tocmai din aceasta cauza, el neputand sa se pregateasca, in urma unei accidentari. “Din pacate anul trecut cand am venit de la Dakar am avut o fractura de scafoid, m-am refacut foarte greu si nu am apucat sa ma pregatesc. Iar la aceasta cursa, fara pregatire nu ai ce sa cauti.”
“E o pregatire foarte complexa, trebuie sa te pregatesti pentru doua saptamani de maraton in care media este 700-750 de km pe zi, timp in care trebuie sa te concentrezi la ce ai de facut. Cand ajungi acolo lasi totul acasa, alte probleme, alte ganduri, pentru ca orice gand iti poate aduce acolo o accidentare foarte grava. Si daca nu esti bine pregatit fizic si psihic pentru ce ai de facut in ziua respectiva, la un moment dat cedezi si consecintele pot fi foarte grave.”
“In general, in fiecare an cand am mers la Dakar am participat si la CM de Rally-Raid. Raliul Tunisiei, al Marocului, Raliul Faraonilor, care sunt fiecare curse de 2500-3000 de km.”
Uitat in desert
“Cand am luat startul de dimineata, nu m-am gandit ca voi pleca acasa...” incepe povestea primului Dakar la care a participat, cel din 2007. Pe atunci Dakar-ul se alerga in Africa, de altfel pentru ultima oara, intrecerea fiind mutata in America de Sud din 2009, in urma amenintarilor teroriste.
 La Lisabona, alaturi de cei doi copii, inainte de startul Dakar 2007 |
“Africa nu este cum e acum America de Sud, unde mergi in niste tari cat de cat civilizate. Am stat in desert de dimineata de la ora 8 si pana a doua zi dimineata la ora 3, cand a venit masina de recuperare si ne-a luat. Aveam in buzunar pe langa documentele mele, vreo 30 de euro. Cred ca am fost primul motociclist pe care l-au luat, camionul a mers toata noaptea pe etapa si a adunat sapte motociclisti.” Intre acesti motociclisti se aflau Ruben Faria si Francisco Lopez, cei care au incheiat editia 2013 pe locurile doi, respectiv trei. Cu cel de-al doilea Marcel a legat o stransa prietenie, cilianul urmand sa faca parte din echipa Vectra Racing un an mai tarziu.
“Camionul de recuperare era un camion cu trei axe, 6x6, cu o cabina normala in fata si o alta cabina in spatele ei, in care se gaseau doua randuri de cate patru locuri, cu scaune cu centuri in sase puncte” isi aminteste Butuza de masina de recuperare, care semana izbitor cu camioanele autohtone folosite la transportul muncitorilor pe santier. “Sa stai acolo cu niste geamuri doar sus, sa mergi 500 de km pe teren accidentat, dupa ce ai stat o zi si o noapte in desert si tot ce ai primit a fost o sticla de doi litri de apa si o bucata de carnat. Pe care am facut-o bucati si am mancat din ea trei zile!
Excursia s-a incheiat intr-o benzinarie, de unde cei sapte au fost instruiti sa se descurce singuri, avand de parcurs 800 de km pana in capitala Mauritaniei, Nouakchott, de unde puteau cauta un zbor catre casa. “Am gasit un Peugeot vechi break, care avea cele doua locuri din fata, urmatoarea bancheta de trei persoane si inca o bancheta in portbagaj” povesteste Marcel. “Aveam de acolo si pana in Nouakchott 800 de km pe macadam, iar norocul meu a fost ca am prins loc la geam pe bancheta a doua, unde am stat cu casca in brate. Soferul, care era un negru cu brochie pe el, la lasarea serii a oprit pe marginea drumului, si-a scos covorasul, s-a inchinat de doua ori, s-a intins pe el si s-a culcat. Ne-am asezat si noi pe sant langa el, toti sapte, si ne-am culcat. Apoi, a doua zi am luat-o de la inceput. Am facut 800 de km in doua zile.
Ajunsi la Nouakchott ei au aflat ca singura cursa catre Paris era plina, iar unica alternativa era din Dakar, peste doua zile, unde ar fi putut gasi cateva locuri. “Unul din piloti, un francez, a vorbit cu sotia lui, acasa, si ne-a luat ea bilete de acolo, pentru ca nu mai aveam nici bani, nici baterii la telefoane, nimic. Din Nouakchott am luat alta masina, care a fost ceva mai confortabila si am plecat la Dakar, inca vreo sapte-opt sute de km. In Dakar, in aeroport, cu cei 10 euro ramasi mi-am cumparat o camasa si am mers la toaleta, unde am facut un dus, dupa toate acele zile petrecute in desert, folosind un furtun destinat toaletei.
“In camasa si in slapi, m-am urcat in avion, iar cand am aflat ca sunt asteptat la Otopeni de familie si prieteni mi-am luat echipamentul pe deasupra, ca sa nu-i speriu.”
Va urma...
Adrian Diaconescu
Echipa Autorally
Echipa Autorally
Parteneri:
