Dupa aventura din 2007, cand a fost nevoit, alaturi de alti sase motociclisti, sa-si gaseasca singur drumul spre casa din inima continentului african, pentru Marcel Butuza Dakar-ul a devenit o chestiune si mai serioasa. Brasoveanul a alcatuit pana la startul editiei urmatoare cea mai puternica echipa privata din intrecerea moto, Vectra Racing Team continand nume cu greutate, precum David Casteu, Chaleco Lopez, sau Frans Verhoeven. Insa, dezamagirea a fost mare pentru toti cei implicati in Dakar atunci cand editia 2008 a fost anulata din cauza amenintarilor teroriste. Noua echipa trebuia sa astepte inca un an pentru a-si face debutul, lucru care avea sa se intample in America de Sud, acolo unde a fost stramutata celebra cursa.

Cel mai scurt Dakar
“Exista sansa sa te pregatesti un an de zile, sa cheltui bani, resurse si sa iti concentrezi toata energia pentru a te pregati, iar ajuns acolo sa iesi din cursa in prima zi” spune Marcel Butuza, amintindu-si de debutul competitiei in America de Sud.

Chiar daca nu era o etapa foarte dificila, prima speciala a intrecerii i-a adus primele probleme serioase brasoveanului, probleme care l-au silit mai apoi la un abandon prematur. “Am intrat in praful celor din fata si m-am trezit la peste 100 km/h cu un viraj de 90 de grade la vreo 30 de metri in fata, care nu era trecut pe road-book” spune Marcel, care a cazut victima lipsei de concentrare, un moment fiind destul pentru o accidentare grava. “Am iesit de pe drum, iar pe exterior era un sant mare, in care am cazut. Am facut comotie si m-am trezit dupa cateva secunde, minute, nu am idee cat timp a trecut; nu stiam unde sunt, sau ce e cu mine. M-am ridicat, mi-am vazut motocicleta, insa cand am vrut sa o ridic am constatat ca mana nu-mi asculta comenzile. In mod curios insa, nu ma durea. Am avut trei tendoane rupte si un nerv sectionat si nu imi puteam misca mana din umar.”

In ciuda accidentarii serioase, Marcel nu avea sa se opreasca, ajungand la finalul etapei prin forte proprii. “Mi-am luat mana dreapta, am pus-o pe motocicleta si am reusit sa o ridic si sa parcurg etapa, din care mai erau vreo 40 de km. “

Ajuns la finalul zilei, vestile nu erau cele mai incurajatoare, dar brasoveanul nu avea sa se dea batut pentru moment. “In bivuac m-am dus la cortul medical, unde mi-au facut un film, iar medicii mi-au spus ca nu pot continua. Automat, m-au scos de pe ordinea de start pentru a doua zi, iar cand am constatat acest lucru m-am dus la organizator si am spus ca pot si vreau sa alerg in continuare. Doar dupa multe insistente mi-au dat voie sa iau startul a doua zi.”

Ziua a doua avea sa fie insa un cosmar, mult mai dificila chiar decat cea precedenta, dupa ce Butuza a primit ultimul loc la start. “Am plecat ultimul, iar jumatate de ora mai tarziu plecau masinile. Dupa vreo doua-trei ore, pe langa faptul ca am fost nevoit sa merg in praful ridicat de concurentii din fata, au inceput sa ma prinda din urma masinile si sa ma depaseasca. A venit apoi o portiune unde, dupa trecerea tuturor motocicletelor si a unei parti din masini, drumul a devenit impracticabil, terenul moale transformandu-se intr-un praf inalt de jumatate de metru, in care te afundai ca in nisipurile miscatoare. Camioanele, care au sosit mai tarziu, au putut trece mai departe doar culcand la pamant copacii ce imprejuiau drumul.”

“Eu nu am putut sa trec, fiind accidentat si epuizat si am ramas acolo” rememoreaza Marcel o experienta pe care nu o poate uita. “Au ramas in total vreo cinci motociclisti in acea zona si am stat acolo in jur de 12 ore. Apa se terminase, era extrem de cald - undeva la 45 de grade, iar elicopterul se invartea deasupra noastra si nu putea sa aterizeze, locul fiind foarte stramt. In acel moment ma gandeam ‘ce caut eu aici, am acasa tot ce imi doresc, am venit sa mor aici, in pustiu, in Argentina..’

“Noaptea la 3 a venit o masina de recuperare si ne-a luat, insa un motociclist francez, care era undeva la vreo suta de metri de mine, nu a fost gasit. Abia a doua zi s-a constatat lipsa lui, insa era prea tarziu. L-au cautat si l-au gasit mort in tufe, murise in urma unui atac de panica.”


Securitatea pilotului
In ciuda numeroaselor accidente grave petrecute de-a lungul anilor, securitatea in Dakar este un capitol atent gestionat si pentru care se fac multe eforturi. Organizatorul ASO pune la dispozitia participantilor aparatura prin care se realizeaza comunicarea si supravegherea acestora, orice problema a unui pilot sau echipaj fiind depistata instantaneu, gratie monitorizarii permanente din birourile companiei de la Paris.

Pentru motociclisti Dakar-ul este o incercare foarte dificila si pentru faptul ca sunt nevoiti sa se descurce singuri, ocupandu-se de navigatie, o problema stufoasa intr-un raid de asemenea proportii. Ei au pe ghidon un Road Book (carnet itinerar) primit de la organizator, care se deruleaza actionat de un buton aflat la mana stanga a pilotului. Sistemul este unul complex, care incorporeaza si o busola si inregistreaza automat punctele intermediare.

“GPS-ul pe care il primesti de la organizator iti arata tot timpul capul compas pe care mergi. Inainte se deschidea la 3 km distanta de un punct de control, pe care nu il vezi, iar de anul trecut se deschide doar la 1 km. Sunt puncte de control unde ti se pune o stampila, sau puncte de control care se marcheaza numai pe GPS, atunci cand intri in raza lor de actiune. Cand ajungi pe raza de un km acest lucru este confirmat si ai o sageata pe care poti sa o urmezi. Apoi, cand a disparut sageata si s-a marcat punctul de control, ai posibilitatea sa verifici inregistrarea respectivului punct de control.

“Pozitia ta este tot timpul monitorizata de catre organizatori, care stiu daca esti in miscare, daca te-ai oprit, daca motocicleta sta pe cric, sau daca este cazuta. Automat, in momentul in care te-ai oprit, ei au posibilitatea de a folosi acest aparat ca si telefon si te intreaba daca este totul in regula, daca te-ai accidentat, daca ai nevoie de interventie. Mai exista o baliza primita de la ei si daca ai cazut si ai o fractura, o problema grava, poti sa o declansezi. La fel, in cazul in care un alt pilot te gaseste cazut, are obligatia de a declansa aceasta baliza si de a acorda primul ajutor. Automat va veni elicopterul sau una din masinile de salvare de pe traseu. Exista masini cu medic aflate in permanenta miscare pe traseu, care pot interveni daca este un loc in care nu poate sa aterizeze elicopterul. In acelasi timp, cel care opreste si acorda asistenta are posibilitatea, tot prin acest GPS, sa-si cronometreze timpul dedicat interventiei, pentru a fi scazut apoi din rezultatul de etapa.

“Daca ai cazut dupa o duna, ca sa nu vina cineva din spate si sa te accidenteze, ai posibilitatea sa apesi un buton pe GPS, care ii va avertiza sonor pe cei care se apropie si ii va informa ca trebuie sa ocoleasca zona respectiva. Intr-un mod similar se procedeaza si atunci cand o masina depaseste o motocicleta. Copilotul declanseaza un avertisment, iar motociclistul va face loc pe dreapta sau pe stanga, urmarind sa mearga cat mai putin in praf. Greu este din acest punct de vedere pentru cei din a doua jumatate a clasamentului, care sunt ajunsi constant de masini si de camioane.”


Nimic nu sta in calea Dakarului
Dupa ce a ratat editia 2010 a Dakarului, Marcel Butuza se gasea, ca de obicei, in pline pregatiri in toamna acelui an, pentru editia urmatoare, care debuta de Anul Nou. “Obisnuiesc sa ma antrenez cu bicicleta, parcurgand drumul pana in Poiana Brasov si retur in fiecare dimineata” isi descrie Butuza rutina zilnica dinaintea unei competitii.

In 2 septembrie lucrurile au avut insa o evolutie dramatica, una care avea sa ii puna in pericol nu doar participarea in Dakar, cat si viata. “Veneam dupa doua zile in care am fost plecat din oras si nu ma antrenasem deloc, iar in acea perioada, atat de apropiata cursei, nu imi puteam permite acest lucru” isi aminteste Marcel. “Asa ca am pornit seara la ora sase cu partenerul meu obisnuit si am urcat ‘Poiana’. Totul a decurs normal, insa la coborare am oprit in zona parcarilor de la ‘Belvedere’ cand am simtit o usturime in piept. M-am oprit din nou acasa, la poarta, dupa care am urcat drumul pana la casa, care este foarte abrupt, iar durerea in piept a continuat in acea seara.”

Fara sa stie ce i s-a intamplat, norocul lui Marcel Butuza a fost un prieten care l-a sunat in acea seara, actiunea acestuia urmand sa-i salveze viata. “M-a sunat intamplator un prieten medic si i-am povestit de durerea in piept, moment in care a venit, m-a luat de acasa si m-a dus la spital. Acolo mi s-a spus ca am facut infarct, lucru care mi se parea o gluma.”

Dupa ce a fost internat intr-o clinica din Brasov, unde i s-a spus ca trebuie sa isi incheie cariera sportiva, Butuza a continuat investigatiile la Munchen, la Institutul Inimii, unde nu a relevat insa faptul ca facuse de curand un infarct. Rezultatele au fost bune, iar la intrebarea daca poate face sport raspunsul a fost pozitiv. “Atat vroiam sa aud, ca pot continua sa fac sport. Cand i-am prezentat medicului analizele din Romania, acesta s-a schimbat la fata, vazand ca am suferit de curand un infarct. Nu mi-a interzis totusi sa continui sa practic sportul, insa nu cred ca isi imagina ca in doua luni voi lua startul in Dakar...”

Hotararea brasoveanului de a participa si a incheia cel mai dur rally-raid de pe planeta avea sa treaca chiar si peste acest episod, iar prima zi din 2011 avea sa il gaseasca pe motocicleta, luand startul din Buenos Aires in Dakar-ul Sud-American.


Mult asteptatele succese
Dupa multe greutati, determinarea fantastica i-a adus lui Butuza si echipei sale rezultatele mult asteptate. Atat in 2011, cat si un an mai tarziu, el a ajuns la finalul intrecerii, fiind al 44-lea si al doilea la clasa Marathon in intrecerea de anul trecut. In acelasi timp, coechipierul sau, satmareanul Mani Gyenes, a obtinut cel mai valoros rezultat romanesc, castigand clasa Marathon si obtinand locul 18 la general in 2011, pentru a fi al 17-lea in 2012.

Editia din 2011 nu a fost totusi deloc usoara pentru Marcel Butuza, care a trecut probe de foc pentru a-si implini visul. El considera una din etapele editiei ca fiind cea mai grea din intreaga sa cariera.

“Atunci cand esti al 40, al 50-lea la start, cum era de obicei cazul meu, te poti ghida dupa urmele celor din fata, urmand doar sa verifici cu Road Book-ul traseul. De multe ori insa urmele se despart si trebuie sa iei o decizie, care poate fi cea buna, sau poti sa gresesti alaturi de alti piloti.”

Unele din cele mai dificile momente ale lui Marcel s-au consumat in timpul celei mai dure etape din acea editie, cea care traversa Anzii Cordilieri. “Am plecat dimineata din Chile, am urcat la 4700 de metri si am trecut Anzii, in Argentina. Am plecat dimineata la cinci, sus in Anzi era foarte frig, 2-3 grade, iar cand am ajuns la startul probei speciale, in Argentina, era foarte cald, 40-45 de grade. Proba speciala de 200 si ceva de km, numai desert, dune, iar toti eram epuizati dupa cei 500 de km de etapa de legatura.”

Lucrurile au luat o turnura dramatica, dupa ce Marcel a mers alaturi de alti motociclisti pe urma lui Cyril Despres, intr-una din putinele erori de navigatie din cariera francezului. “Undeva pe culmea unei dune mari trebuia sa facem dreapta, iar un pilot a coborat si a intrat intr-un canion, iar dupa el au mers o gramada, intre care si eu. Inapoi nu mai puteam urca, eram fortati sa mergem inainte, sa traversam canionul respectiv si am stat in soarele acela puternic toata ziua. Totul radia caldura, era insuportabil, mai ales dupa toata oboseala acumulata, iar in plus trebuia sa trecem peste obstacole grele, erau bolovani de marimea unei masini mici.”

“La un moment dat am zis ‘gata ma opresc, stau sa vina seara, sa se racoreasca putin, pentru ca nu mai pot sa inaintez’. M-am oprit, mi-am scos casca, am stat putin la umbra si mi-am revenit cat de cat. Am zis apoi hai sa mai incerc cinci metri, hai sa mai incerc zece metri si am iesit cumva, pana la urma, de acolo. Aceasta a fost cea mai grea etapa din Dakar pentru mine. “


Marcel dezvaluie ca si-a dorit si o altfel de participare in Darar. “Primul obiectiv a fost sa termin Dakarul cu motocicleta, apoi am mi-am zis ca treubuie sa fac Dakar-ul cu un camion, fapt care mi s-a parut o provocare mare. Insa, cand am vazut de fapt ce inseamna un camion, mi-am schimbat putin optica, pentru ca nu este doar partea aceea frumoasa in care conduci. Cand vezi ca vine un camion seara in bivuac si il ia echipa si toata noaptea merg pistoalele pneumatice si desfac tot, fuzete, transmisii, cutii de viteze si cand vezi cata munca e la un camion ti se ridica parul pe maini. De altfel, si in cazul masinilor este foarte mult de lucru, ele se desfac complet in fiecare seara.”


Aventura nu s-a incheiat, chiar daca obiectivul initial a fost indeplinit, iar brasoveanul in varsta de 48 de ani are noi ambitii in raid-ul Sud-American. “La 50 de ani imi propun sa fac ultimul Dakar pe motocicleta. Mi-ar fi placut sa il fac impreuna cu fiul meu, care va avea 20 peste doi ani, insa nu stiu daca voi reusi sa-l conving. El si-ar dori sa faca Dakar-ul, dar cu masina.”



Adrian Diaconescu
Echipa Autorally