Publicat in: November 8, 2010, Vizualizari: 2892
“Lasa usa deschisa, sa mai intre aer.” Ma conformez cu minutiozitate, de parca de acest gest ar fi depins intreaga soarta a echipajului. Vali e bine-dispus, ii spune lui Bob ca luam startul pe dreapta, insa simpaticul personaj e ingrijorat doar de temperatura lichidului de racire. “Cred ca incepe sa-mi placa scaunul asta din dreapta” zic eu. Se stramba urat, lasandu-ma sa inteleg ca nu e deloc incantat de ideea de a nu avea controlul masinii. Adauga un “nu-l suport” care imi confirma banuielile. Desi imi trec prin minte vreo mie de lucruri pe care as vrea sa le aflu din biroul de lucru, decid ca cel mai bine e sa-l las sa se concentreze inainte de start, cu atat mai mult cu cat e prima mansa a marii finale. Desigur, gandul ca voi lua startul alaturi de vice-campion in chiar finala cursei imi da un fior cald si zambesc necontrolat. E un sentiment care ma cuprinde inca de cand am imbracat combinezonul si care se prelungeste cuminte, amplificandu-se, in clipele in care asteptam ca acrobatii pe doua roti de la Dementor sa-si incheie reprezentatia dintre mansele de concurs.
Suntem aliniati sub poarta de start si ma simt ca si cum as face asta full-time, insa imi aduc aminte repede ca sunt doar “balast” si trebuie sa tin gura inchisa. In cele cinci secunde dinaintea startului in care motorul duduie neregulat il urmaresc atent pe Vali, sa vad fiecare miscare pe care o face. Desi imi pare un timp indelungat, startul ma surprinde si fac o greseala de incepator: uit sa trag aer in piept. Simt cum imi urca sangele in cap si imi simt capul greu. Imi revin repede, parca putin rusinat de intamplare si inspir adanc. Urmaresc franarea lui Vali cu stangul si sunt incantat de precizia cu care aseaza masina pe trasa la trecerea pe sub pod. Ii urmaresc atent fiecare miscare, tinand privirea atintita inainte. Lovim un sleau cu roata dreapta perpendicular si spun cu toata convingerea “Da Doamne sa nu fi facut pana” - era primul tur, o perspectiva deloc placuta.
Trecem in turul doi si privirea mea e atintita spre pod. Vine punctul culminant si zambesc cu gura pana la urechi. Nu ma vede nimeni insa, camera din cockpit indreptata spre noi e oprita. Sarim. Aterizarea mi se pare mai dura decat imi aminteam, mi se inmoaie picioarele. Singurul lucru la care imi sta mintea e cum poti acum sa lipesti gazul de podea.
Ultimul viraj, e totul perfect, nu cred ca ma vede nimeni, dar imi sucesc capul sa vad unde e Botka. L-am facut! Cred ca am zis-o cu voce tare. Bat palma cu Vali si ii privesc pe cei din service. Parca e alta lume, aici totul se misca in reluare. 93 de secunde trec repede, dar conteaza intensitatea la care le traiesti. Multumesc Vali, a fost demential!
Adrian Diaconescu
Echipa Autorally
“Lasa usa deschisa, sa mai intre aer.” Ma conformez cu minutiozitate, de parca de acest gest ar fi depins intreaga soarta a echipajului. Vali e bine-dispus, ii spune lui Bob ca luam startul pe dreapta, insa simpaticul personaj e ingrijorat doar de temperatura lichidului de racire. “Cred ca incepe sa-mi placa scaunul asta din dreapta” zic eu. Se stramba urat, lasandu-ma sa inteleg ca nu e deloc incantat de ideea de a nu avea controlul masinii. Adauga un “nu-l suport” care imi confirma banuielile. Desi imi trec prin minte vreo mie de lucruri pe care as vrea sa le aflu din biroul de lucru, decid ca cel mai bine e sa-l las sa se concentreze inainte de start, cu atat mai mult cu cat e prima mansa a marii finale. Desigur, gandul ca voi lua startul alaturi de vice-campion in chiar finala cursei imi da un fior cald si zambesc necontrolat. E un sentiment care ma cuprinde inca de cand am imbracat combinezonul si care se prelungeste cuminte, amplificandu-se, in clipele in care asteptam ca acrobatii pe doua roti de la Dementor sa-si incheie reprezentatia dintre mansele de concurs.
Suntem aliniati sub poarta de start si ma simt ca si cum as face asta full-time, insa imi aduc aminte repede ca sunt doar “balast” si trebuie sa tin gura inchisa. In cele cinci secunde dinaintea startului in care motorul duduie neregulat il urmaresc atent pe Vali, sa vad fiecare miscare pe care o face. Desi imi pare un timp indelungat, startul ma surprinde si fac o greseala de incepator: uit sa trag aer in piept. Simt cum imi urca sangele in cap si imi simt capul greu. Imi revin repede, parca putin rusinat de intamplare si inspir adanc. Urmaresc franarea lui Vali cu stangul si sunt incantat de precizia cu care aseaza masina pe trasa la trecerea pe sub pod. Ii urmaresc atent fiecare miscare, tinand privirea atintita inainte. Lovim un sleau cu roata dreapta perpendicular si spun cu toata convingerea “Da Doamne sa nu fi facut pana” - era primul tur, o perspectiva deloc placuta.
Trecem in turul doi si privirea mea e atintita spre pod. Vine punctul culminant si zambesc cu gura pana la urechi. Nu ma vede nimeni insa, camera din cockpit indreptata spre noi e oprita. Sarim. Aterizarea mi se pare mai dura decat imi aminteam, mi se inmoaie picioarele. Singurul lucru la care imi sta mintea e cum poti acum sa lipesti gazul de podea.
Ultimul viraj, e totul perfect, nu cred ca ma vede nimeni, dar imi sucesc capul sa vad unde e Botka. L-am facut! Cred ca am zis-o cu voce tare. Bat palma cu Vali si ii privesc pe cei din service. Parca e alta lume, aici totul se misca in reluare. 93 de secunde trec repede, dar conteaza intensitatea la care le traiesti. Multumesc Vali, a fost demential!
Adrian Diaconescu
Echipa Autorally
Parteneri:
